Timpule, măturătorule de sentimente învechite,
De ce aştepţi să-mi treacă toamna?
De ce o laşi să îmi cerşească clipe?
Mai am puţine şi sunt încărunţite.
De ce, în fiecare dimineaţă,
Îmi pui în păr o floare albă de speranţă?
De ce-mi numeri dorinţele mate,
Atunci când păşeşti grăbit pe uliţele mute?
Ah, de-ai şti…
Uşoare-mi sunt visele
Au ajuns înaintea mea sus, în ceruri.
Aş vrea să te blochez în ele,
Chiar dacă ştiu că mă mint nestingherite.
Timpule, mai lasă-mi puţină putere,
Căci e prea înalt muntele durerii
Şi am nevoie să mă caţăr pe calmele creste
Ca să-mi alcătuiesc un nou început…
Dar să nu-mi mături umbra trecutului,
Căci dincolo de ea încă mai cred că este –
O dimineaţă sinceră a certitudinii…
