Iubita mea, hai să fugim în lume,
hai să ne pierdem urma, să gonim
și când o fi – în ceasul serilor nebune –
cu tot ce suntem noi să ne iubim.
nu vreau alai în urmă să na cânte,
nimic din ce e prealumesc și bun,
mai bine lasă totul să se-ntâmple,
mai bine lasă-mă sa fiu nebun.
și-așa pierduți în lumea necuminte
sărutul tău sa-mi fie hrană și balsam,
iubindu-te cu fără de cuvinte,
cu tot ce ești, cu tot ce sunt și am!
nu cred în metafizici solitare,
dar cred în basmele citite-n doi
și-așa fiind – plecați peste hotare –
nu-i pasă nimănui de noi!
