Uneori, iubirea este mistuită de suferință. Iar în locul dezmierdărilor rămân cicatricile sufletelor.
Se spune că aceia care pot iubi cu pasiune pot să și urască la fel de intens. Deși am văzut asta întâmplându-se de suficient de multe ori, nu-mi pot da seama nici acum cum pe locul sărutărilor poate înflori atât de repede dorința de răzbunare…
Adevărul este că doar aceia care au trăit astfel de drame pot înțelege cu adevărat sensul cuvintelor “violență de cuplu”. Ceilalți pot înțelege doar cuvintele separate: “violență” și, evident, “cuplu”. Pentru că e greu să înțelegi ce se petrece în sufletul unui om când cel care provoacă suferința, umilința, durerea, este chiar omul iubit. Și este greu de explicat ce te face să suporți, de ce aștepți, de ce speri, de ce ți-e rușine să nu mai poți să speri…
Poeta (și actrița) Vanessa Agovida a încercat să exprime toate aceste lucruri în următor poem.
A mea
Oamenii pun mare preț pe privire
dar, de fapt, ce m-a atras au fost ridurile frunții lui
când și-a mijit ochii pentru s-și scrie numărul de telefon.Ne-am îndrăgostit ca niște copii alergând la vale:
lăsând trecutul în bătaia vântului, etalându-ne reciproc în fața prietenilor
și a văzduhului și a cuplurilor vârstnice în care ne imaginam peste ani.Când s-a mutat la mine puteam să jur că s-a contopit cu casa.
Îi puteam auzi respirația în zumzetul ventilatorului meu de tavan,
îl puteam gusta în cafeaua mea
și oricine putea să-l vadă în poezia mea.Liniile din palma lui vorbeau despre tragedii.
O linie a vieții deșirată spre vârful rozaliu;
am urmărit-0 de-a lungul bătăturilor întărite
și i-am sărutat cicatricile degetelor.Când iubești suficient de mult poți îmbrățișa astfel de cicatrici
iar când iubești de suficient de mult, poți găsi scuze sau chiar ignora
schimbările aproape imperceptibile în teren:
când a început să mă înșface ceva mai strict și ceva mai des
și când “mi-ai lipsit” a devenit “unde mi-ai lipsit?”.În facultate am învățat că în Primul Război Mondial
soldații scriau rar despre suferințele îndurate:
de vreme ce se confruntau cu un nou tip de coșmar,
la ce le-ar fi folosit vechile cuvinte și metafore?Au existat poeți care au murit în acele tranșee.
Mă gândeam la ei în timp ce mă furișam tiptil
printre minele de teren care ne împânziseră casa.
Când locuiești pe un câmp de luptă,
de unde să mai găsești energie pentru a ridica stiloul?Asemeni unui soldat amorțit, trăiam de la un moment la altul,
iar atunci când momentele erau dulci
(și multe dintre ele au fost) le savuram.
Pentru că nimic nu are un gust la fel de bun ca speranța.Pentru că până și în zilele rele,
când părea că până și o simplă clipire este suficientă pentru a-l determina
să amenințe că părăsește casa sau această lume,
în fiecare noapte îmi murmura la ureche
că acestea au fost doar suișurile și coborâșurile firești ale iubirii.Însă nimic nu este firesc într-un război.
El era camaradul meu, cel cu care mă afundam în tranșe
în timp ce îmi înșfăca fața, brațul, clavicula.
Aș fi vrut să-l salvez,
iar dacă asta ar fi însemnat să-i suport loviturile
și insultele îngânate, aș fi făcut-o.
Dacă aș fi putut să-i înghit toată tristețea, aș fi făcut-o.Prietenele mă considerau “pierdută în misiune”,
iar eu continuam să mă prezint la datorie zi de zi
și-aș fi continuat să mărșăluiesc așa până la moarte
dacă ele nu m-ar fi făcut să mă ascult.
În acel moment am realizat că nu îi eram tovarășă, ci prizonieră în războiul lui.
Și după doi ani și șapte luni, am făcut, în cele din urmă, o pauză.În unele nopți mă trezesc navigând printre vechile amintiri.
Mă minunez de zâmbetele și de intimități
și îmi dau seama că acestea sunt imaginile
care rămân cele mai vii în mine.
Când timpul își va fi săvârșit trecerea asupra mea
îndulcind tăișurile memoriei,
mă tem că îmi voi aminti doar farmecul lui:
arcuirea brațului său, felul în care îmi spunea “hei, iubito”.
Mă tem că îmi va va fi dor de acestă idee de el.Dar apoi îmi amintesc de acei poeți
și de cât timp au fost nevoiți să trăiască în acele tranșee
și de diminețile pe care le-am petrecut plângând la micul meu dejun.
Iar acum acum, când mi-am ridicat stiloul
simt că este greu, dar este decis.
Și mă sprijin în el ca-ntr-un baston de fiecare dată când pășesc
pe pământul ce se întărește peste momentul în care te-am lăsat să pleci.
Cerneala mi se întinde pe mâini ca vopsea de război:
sunt învinețită de atâta luptă, dar nu mai sunt o victimă a războiului său.
Sunt liberă. Sunt liberă. Sunt a mea.
Un poem care a fost transformat într-un film cu o durată de cinci minute (cu Vanessa în rolul principal).
