“Nimeni nu trăiește când vrea, ci când îi vine rândul.” (Zaharia Stancu)
O poezie pe care mulți o știu, chiar dacă unii dintre ei nu îi știu autorul.
Cântec șoptit
Odată am ucis o vrabie
Am tras cu praştia-n ea şi am lovit-o
Pe urmă o zi
Şi-o noapte întreagă
Am tot plâns-o şi am tot jelit-oNu m-a bătut mama, nu m-a certat
În mână ţineam o bucată de pâine
Degeaba mi-a spus
Degeaba mai plângi
Ce-ai omorât omorât rămâneMai târziu am crescut flăcăiandru
Şi m-am îndrăgostit nebuneşte de-o fată
Dar nu ştiu de ce
Într-o zi a murit
Şi-n altă zi a fost îngropatăDemult nu mai trag cu praştia-n vrăbii
Demult nu mai merg la nici o-ngropare
Când soarele-apune
După nişte măguri
Şi răsare în flăcări din mare.Zaharia Stancu (5 octombrie 1902 – 5 decembrie 1974)
Silence is Blue, fotografie de Isabelle Menin.
Poezia asta am citit-o prima oară când nu era încă timpul ei, eu fiind prea mic la vremea aia să înțeleg ceva mai mult decât că acel copil a ucis o vrabie. Și totuși, acum tot asta vreau să înțeleg.