Viata e ca un joc. Ca un film. Numai ca lipseste muzica de fundal. Si putini sunt cei capabili sa isi proiecteze propria muzica in cap. Perpetuu.
Hai sa revenim. Esti constient ca traiesti? Esti constient ce efort face corpul tau pentru a invinge fiecare secunda? De ce suntem atat de ipocriti, atat de egoisti incat nici nu realizam ca traim? Ca suntem in viata? De ce nu putem sa constientizam ce dar minunat am primit? Visam toti la o utopie, la o societate ideala in care fiecare primeste cea ce isi doreste…dar ce facem in sensul acesta? Nu facem nimic din pacate. Nu ca societatea de azi ar accepta o asemenea erezie. Si atunci vine fireasca intrebare: pentru ce mai traim? Pentru ce ne zbatem? Ironia: ca sa traim. Dar ce intelegem noi prin viata, cand majoritatea nu ne bucuram de ce avem, iar restul se bucura la prea putinul pe care il au? De ce viata nu e egala cu toti? De ce viata ne inseala, rand pe rand?
Acestea sunt intrebari logice. Fara raspuns. Hai sa incercam sa dam un raspuns…
Dar de ce sa ne legam? De stiinta, de religie? Stiinta nu e capabila decat sa ofere un raspuns static la intrebarea mea. Un raspuns bazat pe o observatie facuta intr-un singur moment din existenta unui eveniment. Religia ofera un raspuns iluzoriu. Si atunci unde sa il mai caut? Ce ar trebui sa mai cred? Sa mai suspectez? Pentru ca in fiecare moment in care iti pui intrebarea “Ce scop am eu? Pentru ce exist?”… mori cate putin. Pentru ca totusi… incepem sa murim inca din ziua in care ne-am nascut.
Si atunci cum am putea percepe viata? Ca pragul dintre nastere si moarte? Si cum aratam inainte de nastere? Sub ce forma traiam? Si sub ce forma voi exista dupa moarte? Voi mai exista? Voi mai fi aceiasi constiinta singulara? Sau ma voi alatura unei constiinte colective si ma voi pierde in neantul sufletelor? O constiinta colectiva ce ma va proiecta din nou in lumea haotica ce ma inconjoara? Un ciclu nesfarsit in care mereu o iau de la capat. Un ciclu in care franturi din vietile anterioare atarna cu lanturi grele de incipitul noii existente? Tot ce putem face este sa devenim sclavii timpului.
Si atunci? De ce sa nu o sfarsim? Sinuciderea este o optiune. Da, este. Pentru mintile limitate. Timpul iti este oferit cu un scop. Cu toate ca intregul univers este dependent de un secundar, alegerea de a renunta nu inseamna obligatoriu evadarea. Inceputul si capatul timpului nu vor fi atinse. Sunt prea departate de atingerea noastra constienta. Si atunci hai sa facem o legatura. Timpul, prin efectul sau asupra ta, te determina sa incerci sa constientizezi traseul. Si daca constientizezi traseul, vei fi capabil sa te detasezi de toata umanitatea ta? Pentru ca lipsa unor surprize in drumul tau, te va dezumaniza. E ca atunci cand primesti un cadou. Daca nu stii ce e, surpriza ta va fi reala. Dar daca stii de dinainte ce primesti, surpriza afisata va fi una falsa. O masca.
Deci, prin constientizarea traseului tau, prin realizarea efectelor timpului asupra ta, si ma refer la o perceptie coerenta, clara si definitiva, vei ajunge in punctul in care sentimentele vor fi de prisos. Stiind ce te asteapta, vei fi blazat de evenimente. Nu vei mai fi capabil sa discerni viata. Desi tu vei stii totul…Exista chiar si un dicton pentru aceasta stare: “Cu cat aflu mai multe, cu atat realizez ca stiu mai putine.”
Atunci? Care este concluzia? Concluzia este ca trebuie sa ne bucuram de viata. Sa traim pentru ziua de azi, nu pentru ziua de ieri sau de maine. Sa lasam timpul sa se scurga si sa devenim partenerul sau, nu sclavul sau, nu aliatul sau. Sa dam uitarii pentru cateva clipe… ca poate acum nu este prima oara. Ca poate acum a mai fost. Si va mai fi. Accepta asta.
Starea de perfectiune este aceea de a fi egalul timpului.
