Arheologie în Africa lui Hemingway

Oglindire a realității în ficțiune.

O cercetare riguroasă trebuie, în mod cert, să aibă o fundație solidă, iar materialul pe care eu l-am ales pentru construcția ce urmează este HÂRTIA. Căci așa cum bine Anne Frank spunea, hârtia, într-adevăr, este cu mult mai răbdătoare decât omul. Legate și cuprinse între două coperți solide, conținuturile hârtiei constituie un adevărat sit de cercetare arheologică pentru un împătimit al literaturii, istoriei și dragostei deopotrivă, cum este și cazul de față.

O primă observație care trebuie făcută este aceea că numele Hemingway poartă inscripțiile dureroase ale celor două mari Războaie Mondiale care au devastat Europa secolului XX. Un nume greu, Hemingway, care s-a lăsat cercetat cu atenție abia după ce urmele celor două conflagrații s-au cicatrizat.

Punctual, observațiile care merită făcute nu sunt neapărat de natură istorică, ci mai mult vizează o punte între viața privată și lumea ficțiunii. Vizează acest slab baraj dintre cele două mari lacuri de acumulare, care, la un moment dat, ajung să se verse unul în celălalt, amestecându-și formele proprii de viață.

Așa s-a desfășurat, de fapt, întreaga viața a acestui mare iubitor de toride, care a reușit să transforme schița unei vieți agitate în volumele unor titluri premiate, ale unor titluri care sunt pe buzele și în sufletele multor cititori. Stâlpii de susținere ai scriitorului au fost femeile frumoase, ambarcațiunile, băuturile rafinate și scrisul.

S-a întâmplat odată cu Zăpezile de pe Kilimanjaro. S-a întâmplat întâlnirea mea nebună cu acest scriitor pasional, dar rece, agitat, dar calm în abordarea propriei conștiințe scriitoricești.

Cel mai interesant este că am descoperit în Zăpezile de pe Kilimanjaro ultima versiune a lui papa Hemingway. Am descoperit o versiune dezechilibrată, care își regretă trecutul și viața care nu a urmat vocile conștiinței, de a parcurge în scris lumea întreagă. Acesta este, până la urmă, visul oricărui scriitor, să ajungă pe culmile recunoștinței, nu ale faimei!

Hemingway a ajuns pe culmile munților în nuvela amintită, tocmai pentru a arăta că suferința interioară cauzată de regretele unei vieți pierdute sunt imprimate și pe corp, ca o medalie de onoare pentru curajul și stoicismul cu care a rezistat tentației de a să lăsa de scris.

Întreaga acțiune este concentrată, în mod paradoxal, într-o serie de dialoguri scurte și echilibrate de prezența a două personaje: unul masculin, Harry și unul feminin, Helen. Aflați în savana africană, la vânătoare, activitatea celor doi este întreruptă de neglijența personajului masculin, care se rănește la picior. Infecția se va agrava, iar cangrena se va extinde, transformându-se într-un pretext bine construit de a rămâne blocat la poalele muntelui și pentru a putea în mod firesc să-și desfășoare firul narativ al vieții petrecute în război și alături de femei extravagante.

Luate aceste detalii în laborator, este important de observat tehnica pe care Hemingway o abordează, care este una foarte contrastantă în comparație cu viața trăită în realitate: subiecții romanului său sunt un bărbat și o femeie, oferindu-ne nu foarte discret sugestia că nu simte împlinire spirituală. De asemenea, spațiul este și el foarte sugestiv, având în vedere inconfundabila plăcere a scriitorului pentru safariul african. Această ecuație este completată în mod cât se poate de așteptat de un motiv care să împiedice desfășurarea normală a expediției, semn transmis, în mod evaziv, că altul este scopul acestei povestiri decât cel al prezentărilor peisagistice sau aventuriere.

Acest fapt nu contrariază caracterul aventurier al personajului discuției noastre, Ernest Hemingway. Dimpotrivă, el a fost un excursionist de mare clasă, care a oferit prin scriitura sa, un bilet la clasa I tuturor cititorilor, posibilitatea de a-și imagina în limita posibilităților imaginative, viața personală, fie din vârful munților, fie de la malul mării.

Fără să mă abat de la firul acțiunii, Harry și Helen rămân prizonierii simbolici ai unui trecut care doar masculului înfrânt îi aparține și pe care nu-l pot împărți decât la fel de simbolic, deoarece Helen reprezintă tipul finanțatorului superficial, tipul hedonistei. Pe de altă parte, stilul deloc vulcanic al lui Hemingway trădează existența mai multor interpretări, care conduc la ipoteza că Helen poate fi condusă de o frivolitate care este doar rezultatul punctului dominant de vedere al lui Harry.

Așa se desfășoară întreaga povestire, sub cupola acestor interpretări multiple și sub zborul păsărilor deasupra taberei care anticipează poate un sfârșit real sau poate unul ficțonal.

Ambiguitatea textului este larg dezbătută în teoria literaturii, mai ales că apare și întrebarea: Ce căuta leopardul în vârful muntelui? Această întrebare nu numai că oferă ciclicitate textului, dar sporește și încrengătura pluralismului interpretării.

Pentru ca săpăturile arheologice pe urmele lui Hemingway să fie posibile, trebuie acceptată varianta că soarta scriitorului este aceeași cu a leopardului, care s-a aventurat pe tărâmuri necunoscute, neprielnice, nefavorabile condiției lui.

Corespondentul real al acestei lumi sub titlul Zăpezile de pe Kilimanajro, îl reprezintă chiar triunghiurile amoroase și cercurile de prieteni pe care le-a frecventat. Geometria vieții lui Hemingway este suficientă pentru a răsturna teoriile atâtor matematicieni, pentru că a iubit fără să înțeleagă, a fost victima prea multor accidente, fără să simtă și a consumat prietenii cu oameni influenți și scriitori, însă fără ca măcar să le savureze. Iată cum a reușit Ernest Hemingway să poziționeze dialogic și echilibrat această oglindire a vieții proprii.

Odată consemnat acest sfârșit tragic, atât al scriitorului, cât și al amorezului aventurier, se poate pune sub lupă o altă lucrare a lui Ernest Hemingway, și anume Grădina raiului.

Mergând într-un sens invers cronologic și punând tot sub semnul unei iubiri furtunoase dintre un scriitor și o frumoasă, bogată, dar fadă iubită, romanul spune povestea unui tânăr care de această dată se pare că are succes, peisajul safarian transformându-se într-unul marin. Mai mult, interpretările sunt purtate de briza mării, pentru că Hemingway a fost un om al contrastelor.

Catherine și David formează un cuplu proaspăt căsătorit, care se bucură de luna de miere într-un spațiu intim la Grau de Rois. Se observă clișeul alegerii unui personaj feminin însoțit de un personaj masculin. De această dată, personajul feminin este cel care declanșază acțiunea, urmând ca tot ce se întâmplă după alternanțele de gen ale femeii și jocurile erotice scăpate de sub control să conducă, din nou, la o despărțire de o femeie și un loc care nu i-au aparținut niciodată.

Povestea amoroasă este completată de puterea amintirii, deoarece Hemingway devenit David, un bărbat rece, neutru, neinteresat se întoarce pe calea copilăriei și își redescoperă tatăl și plăcerea de a vâna. Miza pe care Hemingway o stabilește ficțiunii sale are în vedere ambiguizarea puternică a sensurilor sub o imensă pânză de interpretări.

Hemingway introduce numeroase pasasje care se dezlipesc de ficțional, tocmai pentru a oferi cititorului o avertizare sau un semn că faptele consemnate și strecurate prin sita imaginației sunt asezonate cu doze mari de realitate: Nu era nevoie să-și facă nu știu ce examen de conștiință ca să știe că o iubea pe Catherine și că nu-i bine să iubești două femei, că nimic bun nu poate ieși din asta. Ce nu știa încă era cât de groaznic se poate sfârși totul. Știa doar că a început.
Anticiparea finalului nefavorabil este un clișeu al lui Ernest Hemingway, alături de înserarea multor pasaje în discrepanță cu narațiunea și alegerea acestor teme pe care anumiți subiecți să le interpreteze.

Ce a reușit, de fapt, papa Hemingway să realizeze este alcătuirea unui album în care puterea scriitorului și vocația s-au întâlnit cu haosul realității în care a fost forțat să trăiască acest aventurier neînfricat și complicat, pierdut în înțelesuri multiple.

Am înțeles toate acestea decât după ce am luat legătura directă cu întâmplările vieții povestite chiar de el, prietenului său, Hotchner și din lectura unei scrisori adresate ultimei sale consoarte, Mary Welsh: Cu multă dragoste, scumpă Mary, și să știi că nu sunt nerăbdător. Ci doar disperat.

Nu numai că s-a zbătut între viață și dragoste, dar și-a dorit să supraviețuiască unui dublu accident aviatic, să lege o prietenie mai mult sau mai puțin strânsă cu Scott Fitzgerald și să acumuleze experiențe pe care, cu siguranță, niciun alt iubitor de toride nu le-a mai trăit, ajungând la final în brațele iubitei Mary Welsh, care a fost martora simbolică a sinuciderii marelui scriitor.

Poate neîncrezător în mrejele vieții, care l-a pus față în față cu mari confruntări, a ales și el HÂRTIA, ca suport pentru marile sale escapade ficționale. Hârtia a fost cu siguranță mult mai răbdătoare cu scriitorul decât au fost oamenii vreodată, altfel, lucrările sale nu ar mai fi ajuns un deosebit subiect de dezbătut.

Săpăturile trebuie să rămână deschise aprofundării, mai ales că despre un asemenea toreador în arena taurilor spanioli, cercetările nu se pot nicicând încheia.

Ernest Hemingway și Mary Welsh, cea de a patra sa soție

Webcultura are nevoie de susținerea ta. Ne poți sprijini prin intermediul unui abonament lunar

sau prin intermediul unei donații.

Mulțumim.

Alexandra Florescu

Alexandra Florescu De același autor

Pentru a publica în cadrul Cenaclului WebCultura trimite-ne textul tău prin intermediul acestui formular. Și, nu în ultimul rând, te rugăm să citești și cele câteva rânduri scrise aici. Important: autorii care au publicat deja cel puțin trei creații în paginile Cenaclului și doresc pagini de autor sunt rugați să ne contacteze prin intermediul aceluiași formular.

Recomandări

Adaugă comentariu