De ce sentimentul singurătății și rețelele sociale sunt într-o strânsă legătură.
“O simplă constatare: maimuțele, despre care se știe că au dezvoltat aptitudini sociale, se organizează în mici grupuri de câteva zeci de membri. Mărimea fiecărui grup este limitată: pentru ca ele să funcționeze, toți membrii trebuie să se cunoască bine între ei. Prin urmare, mărimea medie a grupurilor este cuprinsă între 20 și 50 de membri. Când numărul de maimuțe depășește acest prag, rețeaua socială se destramă, iar grupul tinde să se spargă în două grupuri distincte.
O situație asemănătoare poate fi regăsită și în rândul oamenilor. Inventarea limbajului și a “taifasului” a condus la formarea unor grupuri mai mari. Cercetările sociologice arată că mărimea maximă a unui grup uman este cam de 150 de membri. Altfel spus: cei mai mulți dintre oameni sunt incapabili să cunoască bine mai mult de 150 de persoane și, chiar și în ziua de astăzi, pragul relațiilor umane este limitat la această cifră. Omul este o ființă socială, iar sentimentul singurătății îl poate scoate din minți.
În lumea modernă, individul este judecat după realizările personale cum ar fi cariera, averea, imaginea personală și produsele pe care alege să le consume. În procesul atingerii acestui tip de realizări, mulți oameni își pierd legăturile familiale și sociale în favoarea a ceea ce ei își definesc drept ideal social. Prin urmare nu este deloc surprinzător că oamenii ajung să spună că sunt singuri și, drept urmare, singurătatea a devenit cel mai comună boală a lumii moderne.
Una dintre cauzele posibile ale acestei boli este dată de rețelele sociale online. Într-o lume în care timpul înseamnă bani și suntem supuși presiunii de a dobândi din ce în ce mai mult, viața noastră socială a devenit mai solicitantă ca niciodată. De cealalată parte mirajul oferit de tehnologie: totul mai simplu, mai plin de speranță și de optimism. Și astfel, fiecare tânăr a devenit dependent de romantismul virtual deghizat în rețelele sociale care oferă promisiunea că vor permite o gestionare eficientă a “vieții sociale”.
Însă fanteziile noastre în privința substituirii realității cu viața socială online, acaparează totul: colecționăm prieteniile ca pe timbre, nu facem distincție între cantitate și calitate și transformăm înțelesul profund al intimității și prieteniei într-un schimb de fotografii și de cuvinte pe chat. Procedând astfel, ne sacrificăm capacitatea de a conversa pe altarul capacității de a ne conecta. Și astfel o situație toxică ia naștere. O situație în care pretindem că avem mulți prieteni, dar, de fapt, suntem singuri.
Și ce este dificil în a purta o conversație? Ei bine… are loc în viața reală și nu poți controla ce vei spune. Iar asta este esențialul. SMS-urile, emailurile, postarea de mesaje – toate aceste lucruri ne permit să părem așa cum de fapt ne dorim să părem. Putem să le edităm, iar asta înseamnă că putem șterge ce nu ne convine. În loc să construim prietenii reale, suntem obsedați de o nesfârșită promovare personală, investind ore în șir pentru a ne construi profilul, a alege numărul optim de cuvinte pentru următorul mesaj și fotografiile în care am ieșit cel mai bine – toate urmând să servească imaginii pe care o dorim despre noi.
Așteptăm mai mult de la tehnologie și mai puțin unul de altul. Rețelele sociale nu schimbă doar ceea ce facem, ci și ceea ce suntem. Iar aceasta pentru că tehnologia se adresează zonelor în care suntem mai vulnerabili. Și suntem vulnerabili. Suntem singuri și ne temem de intimitate. Iar rețelele sociale ne oferă trei idei amăgitoare: 1) că ne putem plasa intențiile acolo unde ne-am dori să fie; 2) că vom fi întotdeauna auziți și 3) că nu va trebui să fim singuri niciodată. Iar această din urmă idee – că nu va trebui să fim niciodată singuri – ne schimbă gândirea. Ne formează un nou mod de a fi, iar cel mai bun mod de a-l descrie este “Share-uiesc”, deci exist.
Folosim tehnologia pentru a ne defini, distribuindu-ne gândurile și sentimentele chiar în timp ce acestea apar. Mai mult: ne falsificăm experiențele pentru a avea ce “împărtăși” și astfel “să simțim că trăim”. Ne amăgim cu gândul că fiind conectați tot timpul, ne vom simți mai puțin singuri. Dar aici se află și primejdia: pentru că exact situația opusă este cea adevărată.
Nefiind capabili să fim singuri, tot ce vom ști va fi cum să fim singuratici.”
O animație de Shimi Cohen.
Si pe deasupra toata aceasta falsa viata traita pe retelele sociale creeaza dependenta. Ea ofera oricarui individ ocazia de a se simti complet degajat : este cine vrea sa para a fi si comunica doar ceea ce vrea sa se afle, real sau nu. Cei suficient de naivi, deloc putini la numar, alimenteaza astfel o minciuna frumoasa care sfarseste prin a-i absorbi cu totul. Rezultatul ? Viata reala devine ceva infricosator din care pot si le este foarte la indemana sa se ascunda in spatele unui monitor stralucitor care emana lumina unei iluzii extrem placute. Drogul perfect pentru suflet cu efecte subtile, greu sau mai degraba imposibil de cuantificat dar cu efect final usor predictibil : dureroasa singuratate constientizata de cele mai multe ori prea tarziu pentru a spera intr-o refacere sufleteasca suficient de rapida care sa permita vreun remediu.
Am cateva argumente/intrebari care pot combate “valul depresiv” descris in articol: de ce continua sa se inversuneze lumea impotriva tehnoligiei, in cazul de fata internetul(care vine la pachet cu retele de socializare etc.), cand NU e nimic rau in ea. Pana la urma internetul nu gandeste in locul nostru si NU ne obliga sa petrecem timp doar acolo, sa acumulam complexe de inferioritate sau sa NU ineractionam fata-n fata cu restul. E o alegere personala, constienta sau dintr-un reflex de fie comoditate, fie frica, fie probabil alti facori! De ce intotdeauna factorii externi primesc toata vina (in cazul de fata nici nu e vorba de o persoana, e vorba de ceva creat de om, lucru care face si mai absurde argumentele vizavi de invinuirea siguratatii la om)?! Si de ce se complica atat de mult tot mai multa lume inspre a inclina catre aceasta “singuratate cronica” cum pare a fi denumita subtil in articolul de fata, cand in cel mai realist mod posibil vorbind, tine de FIECARE sa o “vindece”! Si nici macar nu e vorba de o “vindecare”, cat se poate pune problema fie de o readaptare, la (intr-adevar)o absenta a unei parti din interactiunea sociala, sau pur si simplu la schimbarea abordarii lucrurilor! Singuratatea cronica despre care ziceti este pana la urma o cauza a reactiilor noatre, socio-culturale vizavi de tehnologie in cazul de fata! E ridicol sa contestam avantajele ce ni le aduce, in istanta in care mai mult ca sigur si autorul acestui articol si d-voastra d-na Lorelai, ati beneficiat de avantajele lui! Ceea ce se mentioneaza in articolt ine de un anume sis. de valori care intr-adevar duce inspre o nevoia de apartenenta si “tragere” inspre caldura, umanitate etc.(lucruri absolut normale pt. nevoile sociale ale fiintei umane) si lucruri care NU inseamna ca NU mai pot fi indeplinite acum ca “oribila” tehnologie a patruns tot mai puternic si intim in vietile noastre! Un alt aspect din cauza caruia ati mentionat ca apare ruptura in viata sociala la oameni sunt scopurile si indeplinirile cerute de societatea actuala (de ordin economic din ce am citit eu aici mai mult-o slujba buna, indeplinire profesionala etc.). In primul rand, aceste “scopuri” sunt bazate pe anumite sisteme de valori care predomina in scoietatile dezvoltate pe un pilon economic si restul lucrurilor sunt guvernate in fct. de partea economica, inclusiv perspectiva asupra relatiilor umane!Daca se merge in Africa, in triburi, cu siguranta acolo relatiile stabilite intre ei nu sunt pe criteriul “care face mai multi bani sau isi vinde mai bine vanatul”,din mom. ce ca sistem de valori nu fucntioneaza asa. Da, un sistem de valori cum e in Europa spre ex., sa cresti in el, sa le adopti drept credinte principale care sa-ti ghideze actiunile, e degradant. Dar chiar si asa, toata lumea are nevoie sa-si castige traiul, asa cum e acest sistem economic degradant, incorent, aproape inuman, in schimb acest lucru nu inseamna ca trbeuie sa duca la singuratate. Depinde de cat de lasat “de val” se lasa fiecare dus, cat cade prada anxietatii perpetue cultivate inca din fasa, de cat de mult e dispus (sau il forteaza circumstantele) sa se sacrifice astfel incat sa-i afecteze relatiile cu restul.Si chiar si cand forteaza cirsumstantele, o solutie tot trebuie sa se gaseasca, in plan personal. Tot se pot gasi alti oameni cu care sa impartasim idei, emotii, asteptari, sa ne oferim reciproc confort emotional s.a.m.d.Chia de e doar o persoana, fie ea prieten sau iubit/iubita, se poate cultiva relatia foarte bine si solid! Solutii 100% ca sa nu mai existe asa- numita criza a conteporaneitatii(singuratatea), probabil nu exista in momentul actual pt. ca modul de functionare al societatilor cum e acum, e mult prea pregnant pe toate planurile9MI MULT PE ALTELE, MAI PUTIN PE UNELE CA INFLUENTA, MA REFER). DAR asta nu inseamna ca in anumite contexte atitudinea personala nu poate fi schimbata astfel incat sa NU ne mai simtitm atat de singuri. In loc sa se mai plaga lumea (si scuzati-mi afirmatia cliche-ica, dar asa e), de ce nu devine spre ex. mai joviala, mai placuta cu restul, daca cei din jurul tau nu fac nimic ca sa fie joviali sa sa-ti aduca tie o scanteie in viata, de ce nu facem noi asta cu cei cativa care merita(daca e sa gandim in termenii sau comparatia de “Cine merita/cine nu”)? De ce n-am oferi noi caldura, in loc sa functionam pe principiul(care deja e reflex conditionat parca) de “Daca celalalt nu face, eu de ce as face/as da etc.? Cred ca e ABSURD sa se gaseasca vina in continuare, sa se induca o stare depresiva constanta, prin articole ca cel de mai sus(prin blamare inovatiilor tehnologice), sa se gaseasca tot felul de analogii cu observatii si studii de caz stiintifice pe primate si apoi sa se faca o corelare cu situatia umana? Doar 150 de oameni e capabila o fiinta umana sa cunoasca? Deodata, sau pe perioada foarte scurta de timp, da, e imposibil sa poti socializa cu foarte multi,e extenuant, decat in cazul in care e o profesie care presupune acest lucru sau sunt anumite circumstante. DAR pe termen foarte lung, fiinta umana ajunge sa cunoasca mult mai multi! Asta inseamna singuratate? Sa va raportati la relatiile stabile, de durata? Cum s-ar putea ca o fiinta umana sa intretina relatii durabile (prietenie, iubire etc.) cu 150? Probabil intr-un interval de 10 ani sa spunem si evident, acei 150 oameni venind “pe rand” sa spun asa.Dar acesta analogie cu studiul primatelor nu trebuie sa trimita imediat la o atitudine psihica de singuratate! Suntem fiinte sociale si functionam pe pricnipiul de cooperare! Da, situatiile culturalo-politico-economice actuale au dus la o diminuare a cooperarii, dar acest lucru nu inseamna ca nu se pot adopta schimbari(la nivel micro intai de toate) si ca nu se poate “razbi” prin aceasta presiune constanta ce o simtitm mai mult ca sigur cu totii! Incetati cu analogii stupide si blamari asupra tehnologiei, mi se pare ca dati inspre un soi de ipocrizie, din moment ce, dupa cum am mentionat mai sus, folositi si d-voastra! E foarte frumoasa analogia cu spusele lui Decartes, dar sa nu aberam! Si mi-am permis sa “atac” articolul d-voastra, pt. simplul motiv ca incep sa vad tot mai multe “plangeri” de acest fel, pe care le inteleg, vin si acestea dintr-o nevoie de a scoate ceva la lumina pt. a se gasi rezolvari, sau a trage un semnal de alarma, dar nu trebuie abrodate schmbarile care survin doar prin atac si blamare! O prietena buna de-a mea a placut articolul pentru ca mai mult ca sigur s-a regasit in el. Si nu e problema ca s-a regasit in el, ci ca s-a regasit in niste atitudini vizavi de lucruri actuale care NU fac bine d.p.d.v psihologic! Asa putem la infinit sa spunem ca vremurile vechi erau mai bune pt. ca comunicam mai mult si cele actuale sunt dintre cele mai proaste, cand avem informatie cata vrem la doar o apsare de buton, cand deja telefoanele nu mai sunt doar pt. comunicare ci ofera ghidare spatiala, masoara miscari oculare, masoara CO2 din respiratie, pasii pe care-i facem pe zi etc.! Haideti sa fim realisti si sa gasim solutii(asa cum se poate si cat se poate) la ceea ce noua ne creeaza discomfort,si sa le si judecam, daca intr-adevar e bine cum abordam lucruile,adica ne face rau atitudinea adoptata, ne adanceste in emotii neplacute, sau ne ajuta sa gasim solutii de readaptare?
Scuzati-mi literele mancate si unele greseli.Le-am sarit la corectare, nu se mai pot edita, in orice caz coerent.
Un like si pentru Raluca!
Nu stiu daca e vorba de blam. Retelele de socializare pot avea efecte pozitive, cat si negative.Eu cred ca depinde de persoana.
Articolul poate fi scris dintr-un punct de vedere- al celui care poate nu se vrea singur pe lume si incapabil sa relationeze in viata reala.
Dar poate nu singuratatea ar putea fi cel mai mare necaz,ci alienarea!
Am viata personala, am oameni in jurul meu, dar ma ating si de retelele de socializarecand am timp.