Despre amăgirile telurice.
Poate că sufletul nici nu apucă bine să moară aici, în această viață, că și trece deja în celălalt trup, cel nou, și-și ia în primire viața ne-ncepută. Și poate că de-asta nu ne amintim de cele trecute și trăite și tot de-asta ne trăim noile vieți ca și când n-am fi învățat nimic din cele ce-au fost.
Poate că nu ne petrecem singuri pragul peste moarte și poate că nu murim pe cont propriu decât atunci când încă mai suntem cu picioarele în lumea asta, că de fapt dincolo ni se întinde un braț, proverbiala mână de ajutor – căci cine știe, până la urmă, cum să moară, devreme ce n-a mai făcut-o niciodată înainte?
Și tot la fel de bine poate că nu se-alege nimic de noi, oricâte gânduri ne-am face, oricât ne-am spune verzi și-uscate – ba că nu a fost să fie, ba că nu ne-au lăsat alții – poate că nu putem, nu avem cum să fugim de ce ne e scris și dat, ajungând până la urmă, chiar înainte de acel moment final și mare, tot unde trebuia.
Pentru că, poate, doar așa ne putem învăța lecțiile alea de care nu ne amintim și doar așa putem ajugem să trăim o nouă viață, murind mai întâi. Poate că e nevoie și ca mai întâi să ducem povara unei vieți grele ca să primim apoi una care să fie ceva mai bună cu noi.
Sau poate că nu, iar toate acestea nu-s decât gânduri pâmântești, de om neștiutor și netrăit decât prea puține vieți de care să nu-și aducă aminte, astfel că n-a fost timp suficient să se adune în neștiința sufletului său acea înțelepciune tăinută a cosmosului ce zace latent în fiecare dintre noi, așteptând mocnit acea ultimă clipă, în care să-și poată avea prima și singura zvâcnire de viață – clipa morții vieții prezente…
