Dacă vârsta biologică trece peste noi ca o prea grăbită clipă, sufletul nu are dreptul să uite.
Îndeobște, memoria nu o chemi, nu o scotocești, ea se impune. Te afli într-o anume stare sau acțiune în timp ce memoria se conturează, se colorează, desenează o viziune cu totul opusă stării în care te găsești. Memoria îți impune propriile-i fotografii neînchegate (în stări și forme de viață reală), le scoase din adâncul unor tainice depozite. Fotograme din basmul viu al copilăriei vin să șteargă întâmplări urâte care ar putea arunca ființa în apele adânci ale tristeții.
Perpetua reîntoarcere la mitul încărcat de simboluri ale “vârstei de aur” duce cu sine o enigmă, poate cea mai frumoasă “taină” cu care Dumnezeu a binecuvântat omul. Nici arborii, nici pietrele și nici bolta cerească nu ofensează acolo pe nimeni. În acest cotlon al memoriei, nimeni nu ne silește să credem decât ceea ce simțim.
Se întâmplă deseori ca, asaltat fără încetare de probleme diverse, fiecare om să simtă că nu-şi găseşte locul în propria-i existenţă. Atunci, o singură cale rămâne pentru a învinge ameninţări, slăbiciuni, renunţări: întoarcerea în copilărie. Paradoxul nostalgiilor noastre târzii devine – întotdeauna – ultimul “adăpost” pe care ni-l permitem, fiindcă acesta se află într-un teritoriu privilegiat al fiinţei noastre.
Dacă vârsta biologică – poleită aievea cu luminile şi culorile magice coborâte din vis – trece peste noi ca o prea grăbită clipă, sufletul nu are dreptul să uite. Memoria afectivă, puterea de a reinventa oricând – sub ochiul închis – inocenţa şi puritatea dintâi reprezintă singura garanţie a drumului către eternitate. Memoria, în ceea ce vrem să întreprindem, nu este o haimana rătăcind de colo-colo, pierdută printre meandre răsucite, ci are o trimitere organică a desfășurării fenomenului. Un parfum, o melodie, o sanie lunecând pe zăpadă ori somnul târziu ce adânceşte miracolul basmelor deschid – ca nişte formule magice – porţile zăvorâte ale întoarcerii în copilărie.
Evadarea din viitorul incert rămâne, uneori, raţiunea de a trăi, aidoma mistuitorului gând al lui Brâncuşi. Nu este un regres, nu e pregătirea unei fatale involuţii, ci devine regăsirea propriei fiinţe în curgerea ameţitoare a timpului. Cităm la nesfârşit o sensibilă frază rostită de marele sculptor gorjean, dar niciodată nu ne săturăm să-i sorbim înţelesurile: “Atunci când am încetat să mai fim copii, înseamnă că deja am murit.”
Dacă fiecare dintre noi ar mai alerga – măcar în clipa dinaintea trezirii matinale -, în întâmpinarea copilului care a fost cândva, lumea întreagă ar avea alt chip.
