M-am întrebat când suntem noi cel mai aproape de noi înșine?
Nici nu bănuiam ce întindere are în ființa noastră izvorul simplu, mereu curgător, al dorintei de a fi împăcati cu noi însine, de a fi senini și fericiti. Si cât de adânc se împleteste în alcătuirea noastră nevoia de afectiune cu speranța mereu reînoita că o putem găsi și păstra. Am învătat, cu întârziere ce-i drept , un paradox nedemontabil: dobândim mai mult atunci când dăruim și că, iubind, este un miracol să te risipesti în zarea interioară a celuilalt. Eu numesc aceste momente, desi par anodine, clipele noastre de transcendență.
In dinamica vietii de fiecare zi, situati sub spectrul dezirabil al nevoii de a triumfa, ne scapă printre degete clipele în care ne este dată revelația minusculă a faptului că doar situându-ne în zona radiantă a iubirii celui de lângă noi suntem mai aproape de noi înșine.
Pare putin si nesemnificativ, dar cele mai de pret sentimente si valori sunt cele pe care le păstrăm indiferent că suntem pe turnul Eifel din Paris, în sala de judecată sau pe holul clinicii de oncologie: credința si speranța asistate mereu, dacă se poate, de fiorul blând al iubirii. Restul e spectacol.
