Respiraţie
E prea târziu pentru blândeţea minciunii, pentru acea nemurire de gheaţă, Te risipeşti mereu în ploaia aceasta prealeneşă ascunsă de ceaţă. E prea târziu să mi te-aşterni peste creştet, e prea târziu să-mi vorbeşti cu
Ioana Haitchi
Blog | Facebook |
Născută în Năsăud în 16 noiembrie 1967, copilăreşte în Bistriţa, iar din 1979 locuieşte la Cluj. Ea consideră poezia, forma elevată de exprimare a sinelui. Publică prima poezie în 1987 şi are în pregătire câteva cărţi de poezie. Traduce din spaniolă, franceză şi germană, scrie şi eseuri şi proză scurtă.
Preafrig
Preafrigul acesta ţi se strânge într-o aripă bolnavă de înger, orbeşte orbul încă o dată şi luminează lumina de două ori în cerc. În degetele mele, o mie de ace vor coase şi vor urzi
De câte ori?
De câte ori să mori pentru a rămâne viu? Patruzeci de zile îţi ajung în pustiu? Şi-atunci când mori, chiar viu fiind, ar trebui să dai ofrandă morţii iubirile ucise ori teama ta de frig?
Roua
Roua e povestea rotundă a ploii, îmbrăţişează pământul cu ultimele şoapte. Din condensul apei îşi goleşte norii zdrobiţi astă-noapte. N-am apucat a povesti cu esenţa ei transparentă şi creatoare, dar în ciocurile vulturilor, încă sunt
Negrul în palmele nopţilor albe
Ce haos ai putut lăsa în urmă, Când ai trădat credeam că ai plecat, Că ţi-ai luat şi amintirile-ntr-o urnă, Că ai furat tot ce era de înşelat. Dar nu te-ai străduit s-ascunzi sărutul Şi
Tihnă
Doar tihna zilelor în care a rămas doar ce era de iubit, zile în urma cărora un cuc bolnav s-a împins în gol de gentilețea mea sinucis. De când ai plecat, ziua se întinde maiestuos,
Octombrie şi tu
Ajută-mi Doamne să îl uit, ia-mi toate amintirile cu noi îmbrățişați, Tu fă ce ştii, (nu mai avem un cuib), poate le înțelegi rostirile şi vă vorbiți ca-ntre bărbați. Şi n-aveam alte odăițe, ne viețuiau
Octombrie şi tu
Ajută-mi Doamne să îl uit, ia-mi toate amintirile cu noi îmbrățişați, Tu fă ce ştii, (nu mai avem un cuib), poate le înțelegi rostirile şi vă vorbiți ca-ntre bărbați. Şi n-aveam alte odăițe, ne viețuiau
Din Alexandria o sa iau un poet cumsecade
Pentru tine şi pentru cărările tale am băut un pahar cu apă din acelaşi izvor îmbrăcat cu puritatea neînceputului. Şi zbor m-am făcut, doar să-ţi citesc în palmă, precum căprioara ce îşi adapă trupul zvelt
În dreapta inimii
Mă voi ascunde în steaua vorbitoare de oameni, de iubirile ei nenăscute, voi păşi, ca şi când de tine îmi vorbeşte, ca de ape preasărate ce aruncă epavele în cer, să aibă stelele vorbitoare de
Te mai las un timp
Prea grele sunt acum frunzele din parcul tău peste glezna uşoară ca o iubire străveche, Neostoit e şi frigul ce-ți pătrunde cu ploaia în barba înghețată, un sărut ce mereu Îmi cuprinde inima pereche. Te
Al cincilea anotimp
Coborâse în păsările moarte zborul să le salveze şi în umanitatea celor o mie de punți, Pădurile cerşeau pe metereze Pentru ultima dată un alt nimic umplut cu speranță, Un alt abis în ecoul unor
Scrisoare
Am mai rămas o vreme să-ţi scriu cu mâna acestea ce de-abia mă ascultă în trupul vlăguit, aproape ucis, pentru liniştea mea şi pentru sufletul meu, doar pentru ele ţi-am scris. Tu mă iartă de
Sfârşit de septembrie
Încă îmi şade sfios pe perete calendarul de anul trecut cu ultima zi a lui iulie încercuită, celelalte luni, celelalte zile au urechile ciulite şi ne întreabă în şoaptă, când ne împăcăm. Dacă-ţi faci rânduială
Tu chiar dacă nu ştii
Tu chiar dacă nu ştii, mi te-ai născut de ziua Sfântului Matei şi de atunci avem amintirea paşilor pereche, la culcare ne trimit aceiaşi zei, pentru acelaşi somn de frumuseţe. Tu chiar dacă nu ştii,