(N-am ştiut cât de aproape era depărtarea ta, până când ai oftat, respingând trei infinituri deoadată.) Timpul stătea într-o poziţie incomodă înghiţit de ultima eternitate. Bătrân cât toate vremile, îşi ostoia foamea cu matricea fericirii.
E o frică aşezată pe secunda în care îţi numeri paşii, nu ştiu s-o numesc, dar e posibil ca nici un paznic de păcate să nu mai primească flori la uşa raiului. O să rămânem
Îmbrăţişam copacul bătrân, ostenit de bătaia puştii atunci când căprioara s-a ascuns în spatele lui. Urma glonţului s-a umplut acum cu botul umed ce-l sărută în fiecare zi şi îl adapă să-i mai rodească frunza
Te-aş recunoaşte dintr-o mie, Fără să te fi privit, fără să-ţi fi fost, Îţi ştiu fereastra şi luna din chilie, Şi palmele ţi le cunosc. Te-aş recunoaşte orişiunde Îmi e de-ajuns o frunză să-ţi trimit,
Te-aş smotoci un pic, te-aş burzuli şi te-aş îmbrăţişa sărutându-ţi iarăşi inima. Aş mângâia-o cu vârful degetelor de la mâna dreaptă atunci când aşezarea în mâna stângă şi-ar potrivi şi iar aş săruta-o să fiu
E mai greu până ajungi la măduvă să te sădeşti încă o dată pentru a pune stele şi Care luminându-ţi sămânţa pe îngerii de vineri, până când osul te reacoperă şi te faci corabie pe
Mi-am înfăşurat inima deasupra cerurilor, unde curcubeiele îşi rotesc leneşe pletele, mă gândeam, că te-aş putea găsi tivit în cruce, în cătrinţa ori în cămaşa ascunsă de potop, că omul seamănă după loc şi după