Domnişoară, doamnă, Clipă
Dacă ochiul meu petrece, domnişoară poezie,
sângele se culcă-n zece pe o tulbure trezie.
Scot din somn, cu pleoapa stângă, îngerii uscați din rouă
Sunt pe-aproape, sunt pe lânga, lunecoasa doamna nouă.
Mai înnod copilăria unde moartea pupă vinul
Amețindu-mi herghelia orbului din opt, destinul.
Mă iubeşte nebunește, parfumând scrisori de noapte,
Dac-aș şti cum se numeşte aș intra la doamna şapte.
Car boem, făcă-se voia celor rastigniți pe oase
Calule se roagă Troia, îţi dau fân dă-mi șase-șase.
Oul cinci cu o spărtură în tăcerea mea imită
Dulcea, blestemata gură, când mireasă, când cernită.
Ah, angelic pot să latru la un om intrat în câine,
Sub piciorul doamnei patru azvârlind puţină pâine.
Biciul melancolic toarce poeziile sub piele,
Până tandru se întoarce domnul trei să mi le spele.
Don Quijote uite moara, nu-i nici tânără, nici veche,
Îţi întinde subțioara pentru o palidă pereche.
Dacă totuşi mă mai doare nisipul orb p-o icră
Sunt clepsidră călătoare, domnişoară, doamnă, Clipă.
Da, 1967… Iar dacă vă place poetul Mircea Dinescu, puteți citi alte două poezii aici.
