Și corabia înaintează

Furtuna, după William Shakespeare – feerie actualizată.

Teatrul lui Shakespeare are, în esență, un caracter spiritual, el aduce lumea non-concretă în lumea formelor și a întâmplărilor recognoscibile, vizibile. Teatrul marelui Will nu vulgarizează spiritualitatea pentru ca omul de rând să poată recunoaște mai ușor și nici nu respinge murdăria, urâțenia, absurditatea, ridicolul existenței.

Regizorul bulgar, Alexander Morfov, urmează această linie și glisează între abstract și concret, animă întâmplările din piesa Furtuna (scrisă în anul 1611) provocând publicul la o privire lucidă în adâncurile realității. Montarea de la Teatrul Național din București este o continuare a succesului repurtat încă din anul 1996, când piesa jucată la Teatrul Național din Sofia i-a confirmat flerul artistic. Povestea, reprezentată pe scena sălii Studio, despre uzurparea puterii, dar și despre forța cuvântului și-a spiritului, relevă puterea mecanismului teatral  de a ne face să urcăm și să coborâm treptele sensului. Pătruns de semnificaţia textului (traducerea Radu Nichita, Nina Cassian ), devotat spiritului şi nu literei acestuia, Alexander Morfov a transpus, cu acuratețe  și cu originalitate, universul shakespearian.

Regizorul aduce –  prin acest spectacol –  un omagiu teatrului însuși, nu doar prin teatralitatea sa organică, ci și prin modul în care directorul de scenă a descoperit sensuri nebănuite în poetica marelui Will. Motivul visului ca mijloc de relevare a misterului existenței, dar și a substanței teatrului întemeiat pe  iluzie pare să fie metafora principală din această nouă montare. Episoadele de “teatru în teatru” (spectacolul este pregătit de marinari, coordonați de însuși regizorul Morfov) și cele de pe insula exotică se intersectează firesc, potențându-și reciproc ambiguitatea, luminile și umbrele.

Apariția regizorului printre spectatori este un avertisment subtil că ceea ce va urma este o iluzie – o închipuire care să deschidă ochii asupra unor adevăruri crude. Sarabanda qui-pro-quo– urilor (specifică dramaturgiei shakespeariene) și a dezvăluirilor, inclusiv cele referitoare la trucurile teatrale hazos parodiate, alternează cu momentele de reflecție și de poezie, care ne oferă o stare de plăcută incertitudine și suspans continuu. Pe corabia din sala de la Național (decor: Nikola Toromanovse și George Pomponiu) se conturează  o lume a contrariilor, ce reunește forțele telurice și cele serafice, concretețea vieții și iluzia visului. În scenă, lupta ocultă se desfășoară ca o furtună de arme și muniții, purtate de actorii bucureșteni. Se practică un joc de echipă, care solicită multiplu actorii în evoluțiile individuale, dar și în ciclica revenire colectivă.

Unul din cele mai puternice personaje din dramaturgia shakespeariană –  Prospero – este întrupat de Ion Caramitru, aflat la cel de-al treilea rol shakespearian pe scena Naţionalului din Bucureşti, după Eduard al III-lea (2008) şi Macbeth (2011). Acest demiurg este configurat solid și pregnant de Ion Caramitru, o prezneță scenică de mare rafinament. Actorul compune, cu suplețe, morga unei suficiențe pe care doar trecerea anilor și fatalitatea o pot înfrânge. Substanța poetică a discursului său este imediat ironizată, în contrapunct, de  Ariel. Tânărul István Téglás devine – pe scenă – un spirit transsexuat, care prin dublul său (Nimfa –Alexandra Poiană) are tendința unei perpetue distanțări față de propriile-i acte. Junele actor iradiază spontan un flux de energie care stârnește interesul, cu efect magnetic asupra simțurilor privitorilor. Ariel este o furtună de energie ce provoacă o urgie. Risipa de fum, lumină și zgomot rimează cu isteria lumii actuale, reiterând astfel tema shakespeariană a teatrului ca oglindă a lumii și a vremurilor.

Cultura corporală și distorsionarea privirii firești, ale lui Ariel (István Téglás), produc modificarea calitativă a energiilor. Spectatorul contemporan identifică, cu ajutorul dialogurilor dintre Prospero și Ariel, teme ale dramaturgiei shakespeariene, ce combină idei filosofice esoterice și banalități, alternând starea de încordare cu cea de relaxare. “Lumea Nouă” dezvăluită publicului – grație directorului de scenă – amintește de anii de glorie ai spectacolului american (din anii ’20-’30), când inovațiile tehnice se vedeau pe scenă: trape, proiecții, ecleraj (light design: Chris Jaeger). Figurile de “dans sincron” (coregrafia: Florin Fieroiu) amintesc de musicalurile celebre de peste Ocean. Există creatori care contopesc, sub semnul magicului, prim-planul și replica la “arlechin”, firescul și abstractul, viața și iluzia, scândura scenei și jocul de lumini. Printre ștăngi lansate, trape și leagăne, spiritele aerului și apei creează – cu o vivacitate debordantă – un microcosmos magic.

Muzica și exercițiile live la diferite instrumente (pregătire muzicală: Lucian Maxim) întregesc imaginea unui ansamblu bine controlat. Ambianța sonoră structurează efectiv pulsația vitală a spectacolului, iar trapele din scenă devin adevărate carcere pentru spiritele apei sau ale văzduhului.

De reținut, din acest  spectacol, este o altă biruință actoricească: cea a lui Mihai Călin în rolul lui Caliban. În costumația neagră (costume: Andrada Chiriac și Daria Night), cu o cocoașă à la Quasimodo, stâlcind, cu meșteșug, sunetele și rostind ambiguități (alternanța perechii paronimice compot-complot), este ființa pusă în situația de-a se raporta la un larg evantai de adevăruri. Fiul vrăjitoarei Sycorax intră  în contact cu două lumi distincte: Alonso și curtenii săi, Prospero și Ariel (lumea culturii). Coeficeintul de relativitate este potențat și de motivul narcisiac: închiderea în sine, fascinația de sine. Alonso (Andrei Finţi – precis în verb, gest și mimică) devine uzurpatorul uzurpat, iar curtenii săi (expresivii Gavril Pătru și Ioan Andrei Ionescu) ilusterază meschinăria lumii de “la Curte”. Gonzalo (Vitalie Bichir) devine un “colonist” mai prietenos după un joint primit de la băștinași. Stefano (Marcelo – S. Cobzariu) este ridicol cât trebuie și prost cât e necesar. Cei care procedează la demascarea tertipurilor “meseriei” -garantând substanța comică a piesei – sunt marinarii (Mihai Calotă, Eduard Cârlan, Mădălin Mandin, Idris Clate, Ionuţ Toader, Axel Moustache, Eduard Adam).

Cuplul Miranda (Crina Semciuc) – Ferdinand  (Alexandru Călin) strălucește într-o cuceritoare candoare. Scenele de un cald lirism cu cei doi tineri actori lansează interogații despre însăși esența amorului. Ferdinad – în interpretarea lui Alexandru Călin – este o apariție emblematică pentru iubirea înflăcărată, la prima vedere. Baletul iubirii pătimașe se preface în pantomimă comică – realizată cu suportul spiritelor dirijate – așa cum, uneori, dragostea poate fi indusă. Crina Semciuc portretizează – cu grație – o Miranda ce plutește între frivolitate și naivitate, cu inflexiuni de ton și gest, într-o strașnică poftă de viață / joc.

Lumea  de pe scenă mustește de vitalitate, colcăind de patimi și uneltiri, întocmai ca în lumea descrisă de marele Brit. Doar conturul muzical (Carmina Burana, O Fortuna) și mișcarea scenică divulgă, din când în când, distanțarea regizorală. Iertarea din finalul spectacolului poate fi văzută și ca un abandon. Prospero nu mai are puterea magică, de aceea totul redevine ceea ce fusese: o tristă realitate. Atenționarea către spectatori e clară: abdicarea de la înălțimea spiritului, te poate arunca într-o lume a primatelor înrăite. Întreg spectacolul este o reușită, comunică emoțional, inserturile muzicale accentuează latura agreabilă, așa cum mișcarea beneficiază de o stilizare a pozei scenice prin coloratură coregrafică.  Feeria se disipă în momentul în care Ariel surprinde întreaga trupă într-un selfie și-apoi își reia locul alături de ceilalți actanți. Întreaga echipă, coordonată cu brio de Alexander Morfov, poate continua să navigheze…(E la nave va) și în Furtună.