Ești o lună de început de an O lună de iarnă cu sau fără zăpadă Timpul tău curge în ritmul vieții noastre Poate nu avem timp să îți vedem frumusețile Din diverse motive. Ești o
Nu plânge, Nu te zbate. Acum o să îți cos încet Aripile pe spate, Le-am găsit pe crengile visului atârnate, Niște accesorii de carnaval Vechi și uitate... Da, le-ai uitat În frenezia alunecării în iluzie,
Când mă gândesc La fiecare zi, în fiecare zi, Din când în când m-agit, Atunci, chiar dacă nu am stabilit, De parcă aș avea cu mine un conflict. Când rămân prins între fiecare zi, în
"Cu capul plecat poate trăi un om o vreme, nu un neam, o țară tot timpul." Filmul Mihai Viteazul - Prințul care a intrat în legenda Europei creionează, așa cum sugerează și numele, figura emblematică
Fără Iubire Orbecăim prin viață, Vedem totul în ceață, Trăim fără speranță, Pașii ni se-mpleticesc, Inimile ni se împietresc. Fără Iubire N-avem căi de ieșire, Ne rătăcim prin labirinturi, Ni-s gândurile tulburi, Mințile-ngustate, neluminate, Câmpiile
Și-ntr-un adânc de ochi, irisul își depăna șoaptele întrezărite prin aburul dimineții întretăiat de fum de țigară și de nori groși de ploaie… Mirosea a viață, a lume, a caldarâm, a șovăială, căci nu era
în cădere liberă învățăm zborul prelins din aripa încolțită pe umăr... cu fiecare zbatere verticală, învingem gravitația universală. din murmurul apei deprindem fiorul de trup răvășit în patimă...și dorul. o algă firavă, plutind în derivă.
Uite, suflet mic de primăvară! Ți-am găsit un loc de popas, potrivit Cu firea ta delicată, cu gingășia chipului tău, Cu grația plecăciunii tale. Uite, floare a purității fără de pată! Prihănită din spuza primăverii
Îndeobște, sângele se linge. Cărarea lui e îndesată de viaducte, alea în care tulpini gelatinoase își cazează seul inflorescent, cărarea lui are tronsoane lipite cu limba, unele de altele. Când eram mici lingeam și așa
Câte coaste are omul? De una se mărginește oceanul… De alta cerul se anină; Undeva se nalță scăldată în zorii însoriți o biserică, Inimă în care viața capătă sens, dobândind putință… Și încă, femeia, lipită
Mușcătură împoftată direct în malul largului, acolo unde dâra trăită irizează în furnicături decolorate. Așa ne sorbeam antebrațul noi, cei cu răspunsurile ne-ntrebate, ca în copilarie când ne făceam ceasuri de mână din urme reziduale
Bianca își aruncă precipitat și ultima valiză în portbagaj. Îl trânti cu un gest pierdut, automat, aruncă apoi cheia în cutia poștală a proprietarului și acceleră în forță. Dădu tare drumul la muzică, să duduie,
Picioarele ni se strecurau unul în gura celuilalt ca în umede pedale de cursieră. Pe talpă ni se încrustau încă de pe atunci ombilice. Alergam hulpavi, înlănțuiți doar de linia garoului tot așa, unul în
Marcat de o copilărie chinuitoare, lipsită de iubire și abuz, Klaus Kenneth pornește singur în căutarea iubirii și a adevărului. O cale periculoasă plină de dezamăgire, ură și moarte l-a condus pe toate continentele și
Ion D. Sîrbu își adună în jurnalul său ideile, speranțele, disperările, reflecțiile filosofice, literare, politice, metafizice, psihologice, sociale. Lectura operei acestui scriitor este o satisfacție pură, m-a trecut prin toate stările posibile. Cartea aceasta e