Întrebări

De cînd ne știm ne întrebăm de lucruri, oameni, fapte
De mici copii ne minunăm din zori și pînă-n noapte
Cu vremea credem și sperăm că sens noi lumii știm să dăm
La tot ce e în jur, de la-ntuneric la azur
Cu gîndul plin și drept și pur, de la culoare la contur
De cum se împletește-un șnur, de ce e diamantul dur
De ce luăm și de ce dăm, de cum primim cînd ne rugăm
Minuni din piatră cum creăm, de ce e bine să uităm
Cînd rostul lumii-l dărîmăm și mult la sfinți ne închinăm
În noapte, prin fapte, în șoapte.

De ce semne e nevoie pentru a fi transpuse-n gînd? De ce omul care pierde e mereu cel bun și blînd? Cîte sunete formează chiar și cel mai simplu cînt? De ce suflu e nevoie pentru a se face vînt? Cine oare-adună praful și-l transformă în pămînt? De ce lumea azi nu poate să mai aștepte la rînd? Ce-i împiedică pe oameni să se țină de cuvînt? De ce lupta se încheie cu învingător și-nfrînt? Cine știe unde-i sursa sau imboldul pentru-avînt? Cum obținem ce-i al nostru, impunînd sau doar cerînd? Cine întărește pomul de la firul cel plăpînd? Unde-i nodul care are un frumos deznodămînt? Cine naște din lumină focul cel a-toate-arzînd?

Cine a creat din piatră stilul gotic, arcul frînt? De ce drumul spre credință e întotdeauna strîmt? De ce prețul pentru lacrimi e mereu în necuvînt? Cînd vom înțelege viața: mîine, astăzi, în curînd? Ce îi dă puteri depline unui ne-nsemnat descînt? Unde merge sufletul cînd trupul se ascunde în mormînt? Cum ne facem din vecie un etern așezămînt? Cine știe să ne-arate unde este duhul sfînt? Care-i pragul ce măsoară de la sfînt la cel prea-sfînt?

Cine oare-mi poate spune cine sînt eu cel ce sînt?

Sînt și pămînt, și gînd plăpînd, și cînt cînd frînt cuvînt în vînt cîntînd, strigînd, mergînd pe rînd, ca un descînt în necuvînt cu-avînt arzînd în duhul sfînt…

În noapte, prin fapte, în șoapte…