Holera

O poveste de-a mamei m-a urmărit de-a lungul vieţii, întrebându-mă, uneori, nedumerită dacă ceea ce ne-a povestit ea de nenumărate ori a fost adevărat sau o simplă închipuire în mintea ei de copil, răscolită peste veacuri de spaime și grele trăiri.

Şi parcă insistența aceea a ei de a se face auzită s-a cerut povestită astăzi, s-a cerut ieşită din oglinda amintirilor mele şi aşternută, într-un ceas de seară, în miezul acestor umile rânduri de care nu mă mai pot desprinde.

Când erau serile liniștite şi înstelate, ea ne strângea laolaltă şi își începea “povestea”:
– Poate să fi avut vreo 12 ani. Era printr-o sâmbătă de toamnă şi mergeam la târg, la Săveni, cu o căruţă, aşa cum mergea toată lumea, că mă trimitea moş Paladi cu ulei de răsoare, să îl vând.

Cum spuneam, eram într-o căruţă plină ochi de oameni: moş Costică Şobârneţ, moş Pălăghianu, Mătuşa Grapina, moş Pânzaru, nici nu mai ştiu câţi mai erau. Tot vorbeam noi, tot râdeam, ba de una, ba de alta, când deodată am rămas cu toții înlemniți de ceea ce vedeam înaintea noastră.

Prin Ştiubeni, dintr-o dată, a apărut parcă de nicăieri o arătare aşa de ciudată că ne-a îngheţat sângele în trup tuturora. Ce era? Doamne, iartă-mă! Era un fel de femeie îmbrăcată cu o cămeşă lungă, curată, albă ca zăpada, din in, cusută cu flori negre şi roşii, cu o cartinţă ţesută în stative, cu un brâu strâns la mijloc.

De departe parcă era o Sfântă din poveştile pe care mi le spunea Mătuşa Pălădoaia când eram mică, dar când a ajuns lângă căruţă am văzut-o aşa cum vă văd pe voi. Şi era ca neoamenii. De sub catrinţă îi ieşeau nişte picioare subţiri ca de oaie, terminate cu copite, iar mâinile le ţinea înainte şi le avea întoarse în jos de la încheietură.

Atunci am băgat noi de seamă că de fapt nici mâinile nu erau mâini, ci erau nişte cioturi ca picioarele de oaie şi se terminau tot cu nişte copite .

La aşa arătare nu ne-am aşteptat niciunul, mai ales noi, cei mici, că tocmai ce ne spăimântasem de vorbele bătrânilor care, pe drum, ne povesteau întruna întâmplări despre Holeră. Credeam că-s poveşti de ale lor. Şi ziceau că s-o auzit vești, din om în om, cum Holera umbla toată ziua prin sate, pe uliţe şi uneori chiar intră în casele oamenilor ca să le ceară de mâncare.

Lumea îi dădeau de frică, însă ea nu mulțumea nimănui, niciodată şi lasă în urmă inimi împietrite şi negre de supărare, pentru că dacă alegea şi intra într-o casă, toţi copchii acelora mureau de holeră.

-Era un fel de bătaie de soartă, ca niște păcate grele care se abăteau asupra creştinilor acelora, ziceau bătrânii şi îşi făceau cruce, scuipându-şi în sân de “ducă-se pe pustii”.
-Doamne, păzeşte-ne şi ne apără, murmurau ei.
-Când am văzut-o, continua mama, nimeni nu a scos un cuvânt, am stat înlemniţi cu toţii şi ne-am uitat la dânsa ca stanele de piatră. Aşteptam fără grai să vedem cum s-o termina povestea asta.

Ea nici nu s-a uitat la noi, de parcă nu ne vedea. Mergea aşa, ca și cum nu ştia unde-i sau încotro anume o duce Dumnezeu.

Deodată, cum a luat-o ușurel pe lângă căruţă, am văzut-o cum se urca înspre cer şi se destrăma încet, înceeet, ca un fum albăstrui.

După ce a dispărut arătarea de tot, cei bătrâni ne-au întrebat pe noi, cei mai mici, dacă am văzut asta, parcă vroiau să se convingă dacă a fost doar o închipuire de-a lor. Am dat din cap că da, am văzut-o cu toţii. Nu mai aveam nici grai. Ne simţeam mâinile şi picioarele de lemn. Cred că nu aş fi putut să fac vreun pas de frică la ora aceea.

Mă simţeam paralizată şi chiar am început să-mi mişc uşor mâinile, picioarele, capu`, să vedem dacă mai pot să mă urnesc din loc, dacă nu cumva m-a înlemnit aşa cum povesteau oamenii că face Holera, dacă o superi.

-Taci, Lenţă, cu poveştile astea că-i sperii pe ăştia mici…O fi fost o femeie necăjită şi voi nu aţi întrebat-o măcar: hei, lele, cine eşti? De unde vii şi unde te duci? Vi s-o părut…
-Doamne, Niculai, da’ moş Costache Şobârneţ e om bătrân şi destul de isprevă şi încă trăieşte. Întreabă-l! Doar nu-s nebună. Mi-aduc aminte că toţi au început să vorbească şi să se mire şi ne-o zis nouă, celor mici: aiasta a fost Holera. Să nu uitaţi niciodată, cât aţi trăi! Uite, aţi văzut ce nu o să vadă multă lume vreodată. Mai ne ziceau ei că de la o vreme, de când lumea s-o înrăit, Holera tot apare pe drumuri, că o trimite Dumnezeu să vadă ce mai fac cei de pe pământ. Acuma de ce-o fi dispărut aşa, de ce s-o fi urcat la cer, nu ştiu. Dar îmi amintesc, aşa, ca prin vis cum moş Pălăghianu, când a văzut-o, ne făcea semn nouă, copiilor, cu degetu` pe gură să nu vorbim, că ar fi vorbit odată cineva cu ea şi o rămas fără grai.
-Apoi, poate era bine să vorbeşti tu cu dânsa, Lenţă, că tu şi aşa vorbeşti prea mult, râdea hâtru moşul Niculae, fratele mai mic al mamei.
-Eeeii, Niculai, tu numai să râzi de om ştii, se supăra mama, și continua povestea ei cu uleiul, cum l-a vândut, cum s-a târguit şi pentru ultimul bănuţ cu negustorii din târg, pentru că îl ştia pe moş Palade zgârcit şi cu pumnul cam greu.
-Las-o să spună . Ce ai tu cu ea? Ce, ea îi bucuroasă? Ce să facă dacă o născut-o mama când umblau copchii cu uratu’? îi lua apărarea sora ei mai mare, mătuşa Maria, Butnăriţa.

Mama avea “un dinte” – cum s-ar spune, faţă de mătuşa Maria, sora ei mai mare, pentru că în copilărie, mama fiind cea mai mică dintre fete şi cea mai obraznică, a fost dată de suflet unor bătrâni fără de copii, care aveau pământ și multă avere, cu rostul să o crească.

Ei au luat-o mai mult ca să le lucreze pământul, să le crească animalele, să cosească, să are, o foloseau ca pe un fel de slugă .

Când a fost lăsată la moş Palade, avea vreo 5 ani şi tot aştepta să vină cineva să o ia ,,acasă,, în sat cu lumea, cum ne zicea mereu. Culmea a fost că n-a mai venit nimeni după dânsa şi a trăit cu o adâncă durere şi cu un mare semn de întrebare, de ce a fost tocmai ea aleasă, de ce nu a avut loc lângă ceilalţi şi a fost condamnată la o viaţă străină într-un cătun izolat, slugă lângă doi bătrâni care nu prea şi-au arătat dragostea părintească pentru că nici nu ştiau cum ar trebui să se poarte nişte părinţi adevăraţi. Doar a fost dusă acolo să muncească, nu să se bucure de copilărie, de viaţă, așa le-a fost înțelegerea cu părinții, de fapt cu mama adevărată, pentru că tatăl adevărat murise în război. Mama ei, ologise de picioare și s-a trezit singură, cu 5 copii pe cap, așa că propunerea bătrânilor a fost ca o mană cerească pentru că nu știa cum să mai scape măcar de unu.

Toate sechelele astea cu care a rămas din copilăria ei nefericită, noi, le-am simţit în austeritatea cu care se purta, prin tonul ridicat cu care ni se adresa, numai că dincolo de aceste vorbe dure, răstite, a muncit cât şapte ca să ne ştie undeva, departe de locurile care ei nu i-au plăcut şi mereu ne îndemna să învăţăm.
-Doamne, cât aţi învăţat şi tot nu ştiţi nimica! Dacă m-ar fi dat mai mult la scoală moşu’, cred aş fi condus lumea, ne zicea ea înciudată când noi mai greșeam cu ceva.

Toți o îndrăgeam şi mereu așteptam, cu sufletul la gură, să ne mai povestească din amintirile ei. Niciodată nu ne-a plictisit chiar dacă auzeam aceeași poveste de zeci de ori.

Ştia să spună lucrurile într-un anume fel, încât parcă uitai că ţi l-a mai spus și altădată.
Din perdeaua timpului chipul ei plecat mă privește o clipă, apoi dispare mulțumită fiind că povestea asta a ei cu Holera nu mai este o simplă închipuire.

Acea Holeră hidoasă a răzbătut cu mâinile ei întoarse, în mine, apoi mi-a tropăit o vreme cu duritatea copitelor în suflet, făcându-mă să aștern aceste rânduri şi îndemnându-le să zboare, sus, până la ea, înspre zarea înaltă şi albastră.

Acolo unde se nasc fluturii cu trupuri de ape și izvoare.