Zîmbetul este expresia absoluta a luminii pe care poate să o degaje un om obișnuit.
Prins la mijloc între sobrietatea asumată (sau cel puțin afișată) și rîsul cu toate paletele lui de nuanțe, de la cel protocolar și pînă la cel care exprimă teamă, zîmbetul este, din start, liantul universal care depășește prejudecățile, religiile, rasele sau culorile pămîntenilor.
Nu întîmplător el este prezent, obsedant de afișat, în imortalizări fotografice ca registre ale fulguranței, de cele mai multe ori false expresii ale bunei dispoziții și pînă la datorii de serviciu, elementul esențial al fișei posturilor din cadrul multinaționalelor, companiilor aviatice, firmelor care au ca materie primă, dincolo de obiectul principal de activitate, banul. Zîmbetul este cel mai bun fard pe care îl poate purta o femeie, cea mai potrivită haină pentru orice ocazie la care participăm.
Mă uit la zîmbetul minunat de nevinovat al copiilor, la cel șăgalnic al adolescenților, la cel inocent al îndrăgostiților, la cel plin de tîlc al adulților care trăiesc un deja-vu sau la cel plin de timp al bătrînilor – dintre toate, cel al sufletului de lîngă mine are lumina și candoarea unui început.
Am cunoscut și zîmbetul absolut – cel care persistă de seara, după dezbrăcatul de taine și haine și rugăciuni și pînă dimineața, la bucuria reîntregirii întru ființarea diurnă. Fără temeri sau ocolișuri, fără fardul rolurilor asumate pe moment, doar ca expresie a bucuriei de a fi, de raportare la celălalt ca la absolutul unei împreună-ființări. Iar aici zîmbetul are toată gama de nuanțe ale luminii, de la bucuria simțurilor la mîngîierea cu privirea, de la savoarea clipei la candoarea descoperirii, de la încrustarea cu timp și fără de timp a strălucirii și grației și pînă la noblețea lumii divine de lîngă noi.
A zîmbi mai des nu numai că ne face mai buni, dar, prin reflexie, contaminează cu lumină lumea din jur și ne face să fim mai aproape de cer, de îngeri, de El, de noi înșine.
