Realizăm, oare, cât de mult contează părerea celorlalți pentru noi? Acest fapt ne face vulnerabili. Atât de vulnerabili încât suntem capabili să atingem limite la care nici nu ne-am fi gândit altfel.
O parte din noi neagă latura umbrită de dorința de a părea precum majoritatea. Dar călătorul meu știe că suntem diametral opuși gândirii societății. Știe că suntem altfel, iar acesta este motivul pentru care ne-a iubit atât de mult. Dar după ce l-am pierdut și pe el, am realizat căutarea noastră pentru cineva la fel ca el.
Interdependența noastră de alte ființe umane este denumirea fenomenului de mai sus, ce se poate explica din mai multe puncte de vedere. Am ales să scriu despre El, o ființă dulce, omniprezentă pentru fiecare din noi, despre noi, despre amândoi.
Toți avem un El. Unii l-au oprimat, alții au profitat, iar cei ca mine doar au visat, la ceva ce, cu siguranță, există pentru fiecare. O entitate asupra căreia să ne concentrăm visurile, și uneori, inconștient, visele. O noțiune de timp și spațiu în care să ne lăsăm duși de val, în care să ne cuibărim, în care să existăm și să iubim. Da. Să iubim. Sună ciudat, având în vedere că nu știm ce înseamnă, cu adevărat, iubirea. Au fost atâtea definiții oferite, dar suntem capabili să înțelegem doar definiția trăită de noi. Foarte bizar este atunci când doar ai citit despre ea, neștiind cum funcționează, de facto.
Este vorba de reflectarea noastră în El. Ne vedem pe noi, ne raportăm tot la ființă noastră când alegem să iubim. Fie o entitate, fie o noțiune, fie o persoană, fie orice ființă.
Dar, totuși, cum ne putem oploși într-o continuă singurătate, ce devine, odată cu trecerea timpului, claustrată? Ce se oglindește în înțelepciunea unui vârstnic, dar și în neliniștea unui tânăr.
Cum putem asupri o iubire pentru a mângâia o nefericire? Acest lucru ne face niște ființe conștiente de cruzimea proprie.
Cum te poți ascunde de perfidia lor, în propria-ți perfidie?
