Sufletul îmi arde de o neînțeleasă neînțelegere. Un joc de cuvinte care poate descrie întocmai vâltoarea sufocantei sensibilități, ce mă acaparează.
Poate că, pretențiile ajung la un grad ce este de neatins. Dar atunci de ce sunt convins de contrariul problemei mele? ce devine existențială, și acest fapt datorându-se oamenilor ce mă înconjoară în cotidian.
Uneori am nevoie de un ghiont, pentru a mă putea trezi din beția filozofiei, care începe a mă cuceri pe paragraf citit. Dar, oare, această beție de cuvinte poate fi molipsitoare ? Căci așa, măcar, pot vorbi și cu altcineva în afara mea, cărților și articolelor mele. Sau poate eu am cunoscut problema mult prea personal.
Un alt aspect ce mă frământă presupune pasiunea celorlalți pentru materialitatea faptelor, care duce înspre neant existența lor, în sine. Nu îmi este cu putință să înțeleg acest fenomen. Mereu îmi adresez întrebări, unele expunându-le extrinsecului meu, dar nu sunt luat decât de un nebun care nu are alte lucruri de făcut. Ceea ce mă întristează enorm. De ce oamenii se consideră atotștiutori, când de fapt ei nu cunosc nici măcar pe sinele lor? Mă consider o persoană care nu se cunoaște îndeajuns pentru a putea cunoaște destul și alte aspecte, dar mereu cercetez, învăț, citesc. Poate din cauza studiului meu continuu, mă consider o persoană neasemuită altora, poate, întocmai, de aceea nu îmi găsesc locul în această împrejurare anostă. Căci, platitudinea banalității acestei lumi exterioare, îmi strivește corola strălucirii mele.
Sufletul uman este atât de colorat, cât de pe atât de păcat să îl includem în platitudinea banalului.
