Ai privit vreodată omul ca fiind o adunătură de clipe care-l compun? Privește-l și observă cum timpul modelează trupul iar învățătura mintea și sufletul. Cum răni s-au vindecat iar altele au sângerat. Cum pielea păstrează atât în interior cât și la exterior clipele fugare.
Ești tu? Doar tu? Nu poate fi vorba doar despre tine când privești spre tine.
Fiecare poartă mai mult în el. Nu suntem doar noi singuri, sunt toți aceia pe care i-am întâlnit pe drumul nostru. Și acela care a pus zâmbet trăiește tot atât în noi cât cel care a pus lacrimă. Bucăți din ei trăiesc în noi și invers.
E un puzzle. Unul mare. Piesa pare mica. Clipa pare mica, dar e atât de încăpătoare încât te întrebi cât poate încăpea într-o secundă, într-un minut, într-o viață.
Iar toate aceste clipe se asează, își găsesc o casă: în inimă, în minte, în alte organe. Și duc cu ele dulceața sau pelinul ce s-a scurs în noi, pe lanțul dintre minte către locul respectiv.
Descompunerea noastră în clipe ar putea fi asemănată procesului de sortare a nisipului de balastru. Dacă încep cu picioarele, ele vor purta pe urmele pașilor făcuți și ne vor arată ceva. Mâinile, ele vor purta către acolo unde s-au simțit folosite sau au dorit a fi folosite. Mintea, ea te poartă peste tot, prin anotimpuri și prin porți închise. În adunătura ei, clipele se amestecă cu vise, cu temeri, cu nepăsare, cu somn, cu nesomn…
Simțurile vor purta printre forme și culori, printre cuvinte rostite și nerostite, printre sunete care au cunoscut și distorsiuni, prin parfumul și fumul fiecărei clipe, făcându-ne conștienți de ținut ca întreg.
Dacă ne-am descompune în clipe ce ar rămâne din noi, la final? Atunci când am da jos povara care ne-a încovoiat spatele, care ne-a ținut privirea plecată… Cine ar fi acel ceva care ar întreține puterea jarului fără să cunoască scrum? Oare suntem conștienți de cine suntem, de ce suntem, de tot ce am adunat în noi?
