Să păstrăm latură boemă a situației, până când se impune altă realitate.
Îmi amintesc, ca prin vis, probabil dintr-o călătorie haotică cu autobuzul, un afiș ce propunea o întrebarea inedită: “conștiința sau cariera?”. Acesta era întrebarea cu care eu am ajuns acasă, confuză și totuși mulțumită că mi-a fost dată ocazia să îmi port gândul, într-un mod ridicol, spre unele răspunsuri ce par a fi evidente.
Am constatat că nu este deloc ușor să răspunzi unei întrebări simple.
Începuse jocul: îmi imaginam două femei ce ocupă spațiul mintal, una fiind Conștiința, cealaltă Cariera, iar eu jonglam… La 21 de ani nu le cunoșteam prea bine, însă îmi pusesem speranța în cele doua închipuiri ale maturității. Pe ambele le consideram ghid în viitorul apropiat și îmi construiam clipa prezentă spre măreția lor. Apoi, întrebarea acesta, aruncată pe un zid al Bucureștiului, venită să îmi releve într-un mod neobișnuit ideea că acestea două nu pot conviețui.
Evident, m-am gândit la personaje din House of cards, ce-și plasează o conștiință a carierei cu mult deasupra celei individuale, aducând sensuri noi celor două cuvinte. În cele din urmă, sfârșesc prin a lua cazuri apropiate, concrete, într-o realitate ce pare comprehensibilă.
M-am gândit că nu este timpul de a înțelege mersul lucrurilor în lume, munca, banul, puterea, copleșirea lor și viața ce se lasă trăită. Am apreciat iar greșit. Apoi mi-am amintit că unitatea de măsurare a timpului este în imaginația mea și a voastră, iar totul poate lua calea unui sfârșit, fără a apuca să definitivezi ce ți-ai propus.
Astfel, începe cursa cu obstacole către principii, către clădirea unor idei ce vor stă la baza muncii unui student preocupat de societate și apoi de sine.
Conștiința și cariera le consider două elemente ce se completează, își adaugă una alteia importanță, până la saturare. Cum îți poți închipui zile fericite muncind cu conștiința încărcată, suflet îngreunat de propriile acțiuni, decizii? Aceste două închipuiri încărcate de experiențe și deschise către altele necunoscute, sunt necesare omului de rând, care uită de ascensiunea proprie, unică, și reflectează asupra ascensiunii colective – binele comun.
Poate sunt lipsită de experiența muncii, de cea a conviețuirii în societatea ce îți pune bețe în roate atât de des, însă prefer să iau startul cu o atitudine naivă în mod asumat. Îmi doresc ca omul să ajungă să își perfecționeze mica parte a muncii sale în această lume și să își aducă aportul în mod dezinteresat. Puțină responsabilitate pentru sine, pentru cei ce înconjoară sinele și îl construiesc în mică parte ar fi realmente utilă in acest demers comun – viața.
Să păstrăm latură boemă a situației, până când se impune altă realitate.
