Nu există moarte mai cruntă decât moartea interioară. Un război care lasă urme pe toate potecile. Și noapte. Un război în care noi suntem comandant, soldat sau îmbrăcând oricare altă haină din această structură.
Pe frontul interior ne multiplicăm. Unul luptă pentru viață, altul pentru dreptate; unul în luptă își găsește trupul amputat, altul fără de viață. Și mai există nebunul. Depășit de situație, cel care rămâne într-o altă lume. Departe de prezent. Departe de realitatea curentă.
Fără să ne dăm seama, putem fi cei mai mari călăi pentru noi. Începem un război inconștient din care, uneori, abia dacă mai ieșim supraviețuitori. Sufocați de gloanțe, de tunuri, de fum, de imagine, ne plimbăm când prin morga interioară când prin cea exterioară.
Oare de ce nu am lăsa ploaia să curețe potecile de sânge și praf? Și zâmbetul să ne fie soare? Căci doar prin iertare și prin lacrimi putem aduce din nou curcubeul pe cerul nostru. Lacrimile sunt singurele care pot ajunge până la cele mai mari adâncimi, până la acele trăiri care ne scutură, ne îngheață, ne sărăcesc de viață, dar care nu lasă să izbucnească o epidemie.
Orice luptă călește, te învață că uneori e nevoie să te retragi pentru moment, să ataci cu îndrăzneală într-un alt moment ca mai apoi să te poți bucura de pace. De pace, nu resemnare sau retragere forțată. Speranța e acolo, acoperită, așteaptând raza care să o facă să prindă putere și să lumineze calea. Oare e mai confortabil să renunți la luptă și să îmbraci haina victimei decât să conduci lupta?
Multe trăiri ne sărăcesc de viață, da, de viața care ne-a fost dăruită pentru a o trăi. Însă, nu ne-a spus nimeni că odată ce i-am deschis panglica vom avea parte de o lucrare gata finalizată, ci ne-a oferit daruri și oameni pentru a putea realiza propria noastră opera de artă.
“Biruința nu este obligatorie. Obligatorie este lupta.” (Nicolae Steinhardt)
