Poezie

Nu e nimic de-ascuns în călimară, Suntem fiori albaștri, suntem goi, Și foile mi-s albe prima oară, E primăvara gândurilor noi. Ce-ar mai putea opri această acalmie? Ni-s pașii de zăpadă, aripile moi, Și ne 

Paşii-mi mărunţi sunt paşi de primăvară ce-au uitat să meargă şi dansează. E toamnă afară şi mi-e primăvară, a tăcut ploaia sau mi-e mie dragă? Când merg îmi văd umbra căţărată pe copaci, clădiri şi 

Sufletu-mi gârbovit de greul minciunii îşi caută leacul Mergând înapoi de frica furtunii, Săracul! Te găseşte pe tine la răscruce de gânduri făr' să te cheme, Deşi te-a gonit în o mie de rânduri O 

În pădurea edenică am găsit un tunel, Un nou început pentru un nou sfârşit Cu un imuabil zâmbet am păsit, Am terminat de cioplit un suflet slăbit. Merg şi merg, stări noi întalnesc, Poate-mi irosesc 

Fiecare dimineaţă a lumii îmi naşte Copii albi Poemul acela nesfârşit despre cine sunt Braţele acelea calde cu care mă îmbrac în visul cu tine Dimineaţa aş putea alerga desculţă Şi tot ce ce nu 

Plecaţi de jos, cu-avântul tineresc, Trecut-au anii noştri, nesimţitor de iute, In prag de-amurg, cu jind la ei privesc, Trecut-au toţi, cu vrute, cu nevrute. Un pic mai sus, cu mâinile crăpate, Am ridicat o 

Mama Mea, Este primavara mea, insemnata cu flori multe, Este fericirea mea, care creste, tot mai mult, Este aer racoros, adiere cu miresme, Este tot ce mi-am dorit, niciodata n-am zorit! Oare ce-ar fi vara 

Ce faci iubito-n seara asta Cand infloresc ciresi-n noi Cand cerul si-a deschis fereastra Si eu sunt tu si tu esti noi? Ce faci iubito-n pargul zilei Cand coapta-i dragostea si-n toi Si-n palme ma 

Îţi mulţumesc bunică bună, Mi-ai bucurat copilăria, Şi anii de apoi, Cu chip blajin, Cu par cărunt, Zâmbet senin. O bunătate-adâncă, Cum rar mai întâlneşti, Optzeci de ani ai strâns-o, În inima-ţi frumoasă, Prin gesturi, 

Dimineaţă verde Cine nu te vede Coboare-n pământ Să se nască iară ‘n flori de primăvară! Sfântă Dimineaţă Vin să fac cu tine Jurământ de viaţă Cu inima coş, Să adun în ea Floarea-nţelepciunii Fur 

Când vei pleca, o uşă se va închide asemenea unei lespezi de mormânt peste sufletul meu, înveșmântându-mă cu întunericul gros şi rece al nopţii albastre dar… Poate, rămâi nu pentru a închide o uşă în 

Cerul se-apleacă peste ochii tăi, Laşi pleoapele să-ţi cadă obosite Şi în tăcerea tumulară a nopţii Începi să ticluieşti albastrul infinit sub gene. Nu te-ntristezi şi nu mai spui nimic, Laşi lumea mută să admire 

Stă ghemuit pe-o bancă, Impins de frig si tremurând, Doar privelistea-l mai poarta Prin ale frumusetii lumi de gand. Merg altii instariti, se poate, Cu capul si coloana dreaptă, Iar saracul de bancă stă, socoate, 

Urma mâinii tale mi-a rămas pe frunte, Caldă și senină așa cum ești tu, Se deschid în mine întrebări mărunte, Teama de dezastru închisă-ntr-un nu. Când iți stau alături se oprește timpul, Gândurile pleacă, nici 

E poate Pentru ca sufletele mele nu au nume, Ci doar trupuri Plutind in absolut anonimat Vise exterminate in care mi-am lasat Carnea si sangele si oasele Frante in gesturile reculese Ale lumii negate Inapoia