Rămas bun toamnă dragă, Rămas bun dor nebun, Mă înalt pe-un fir de iarbă, Iau bagajul, plec la drum. Pun ‘naintea porții mele toamnele, Ucise-n primăvara mamă, Pun să plângă toate ramurile, Sa-mi aduci ca
Sar furiş în palma lunii Şopot curg în "boaba spumii" Şi-mi desfac petala-n iarbă Fetele m-agaţe-n salbă Şi de-acolo mă ascund Noaptea, printre iele-n prund Mă prind peste glezne-n dar Lung şirag mărgăritar În grădină
Nu e nimic de-ascuns în călimară, Suntem fiori albaștri, suntem goi, Și foile mi-s albe prima oară, E primăvara gândurilor noi. Ce-ar mai putea opri această acalmie? Ni-s pașii de zăpadă, aripile moi, Și ne
Paşii-mi mărunţi sunt paşi de primăvară ce-au uitat să meargă şi dansează. E toamnă afară şi mi-e primăvară, a tăcut ploaia sau mi-e mie dragă? Când merg îmi văd umbra căţărată pe copaci, clădiri şi
Sufletu-mi gârbovit de greul minciunii îşi caută leacul Mergând înapoi de frica furtunii, Săracul! Te găseşte pe tine la răscruce de gânduri făr' să te cheme, Deşi te-a gonit în o mie de rânduri O
În pădurea edenică am găsit un tunel, Un nou început pentru un nou sfârşit Cu un imuabil zâmbet am păsit, Am terminat de cioplit un suflet slăbit. Merg şi merg, stări noi întalnesc, Poate-mi irosesc
Fiecare dimineaţă a lumii îmi naşte Copii albi Poemul acela nesfârşit despre cine sunt Braţele acelea calde cu care mă îmbrac în visul cu tine Dimineaţa aş putea alerga desculţă Şi tot ce ce nu
Plecaţi de jos, cu-avântul tineresc, Trecut-au anii noştri, nesimţitor de iute, In prag de-amurg, cu jind la ei privesc, Trecut-au toţi, cu vrute, cu nevrute. Un pic mai sus, cu mâinile crăpate, Am ridicat o
Mama Mea, Este primavara mea, insemnata cu flori multe, Este fericirea mea, care creste, tot mai mult, Este aer racoros, adiere cu miresme, Este tot ce mi-am dorit, niciodata n-am zorit! Oare ce-ar fi vara
Ce faci iubito-n seara asta Cand infloresc ciresi-n noi Cand cerul si-a deschis fereastra Si eu sunt tu si tu esti noi? Ce faci iubito-n pargul zilei Cand coapta-i dragostea si-n toi Si-n palme ma
Îţi mulţumesc bunică bună, Mi-ai bucurat copilăria, Şi anii de apoi, Cu chip blajin, Cu par cărunt, Zâmbet senin. O bunătate-adâncă, Cum rar mai întâlneşti, Optzeci de ani ai strâns-o, În inima-ţi frumoasă, Prin gesturi,
Dimineaţă verde Cine nu te vede Coboare-n pământ Să se nască iară ‘n flori de primăvară! Sfântă Dimineaţă Vin să fac cu tine Jurământ de viaţă Cu inima coş, Să adun în ea Floarea-nţelepciunii Fur
Când vei pleca, o uşă se va închide asemenea unei lespezi de mormânt peste sufletul meu, înveșmântându-mă cu întunericul gros şi rece al nopţii albastre dar… Poate, rămâi nu pentru a închide o uşă în
Cerul se-apleacă peste ochii tăi, Laşi pleoapele să-ţi cadă obosite Şi în tăcerea tumulară a nopţii Începi să ticluieşti albastrul infinit sub gene. Nu te-ntristezi şi nu mai spui nimic, Laşi lumea mută să admire
Stă ghemuit pe-o bancă, Impins de frig si tremurând, Doar privelistea-l mai poarta Prin ale frumusetii lumi de gand. Merg altii instariti, se poate, Cu capul si coloana dreaptă, Iar saracul de bancă stă, socoate,