Când cazi şi zbori simultan de nenumărate ori, ajungi să te întrebi câtă răbdare poţi avea în nebunia surdă a urcuşurilor şi coborâşurilor, ajungi să explorezi, să sondezi cărări nebănuite ale minţii tale. Ajungi să dai de forme variate ale aceluiaşi sine melancolic.
În nebunia nesfârşită îţi pierzi controlul şi se petrece un fel de dematerializare treptată a substanţelor care te alcătuiesc. În orice încercare de depistare a stărilor fluctuante se află o încăpăţânare a subconştientului de a-ţi oferi preţiosul răspuns. De aceea, te scalzi în apele tulburi ale emoţiilor, în operaţiunea de subjugare a raţionalului, unde , mai presus de toate se află parcă o mână pricepută care învârte şurubul. Prizonier în labirinturile complexităţii tale, străbaţi drumuri de regăsiri şi metamorfozări hulpave de stabilitate… tot ceea ce simţi e un dezechilibru la nivel general caracterizat prin angoasă continuă.
Te pierzi încet, încet şi totuşi această periculoasă alunecare te face să te simţi bine, adică în voia simţurilor. Rişti să dai naştere unui sentiment inutil de vinovăţie, căutând tot felul de justificări care să mai atenueze din intensitatea lui, dar tu ştii bine că nu are nici un rost. Fortificarea echilibrului interior începe odată cu procesul iertării de sine, a iubirii de sine şi a conştientizării faptului că imperfecţiunea trebuie să ţi-o accepţi în totalitate, fără jumătăţi de măsură. Dacă vrei, e un fel de îngăduinţă privitoare la ideea de om, la ideea de fiinţă imperfectă , care prin acţiunile ei se mai întâmplă să greşească.
Odată cu acceptarea de sine, vine şi iubirea şi tot edificiul echilibrului interior începe să prindă forţă. Ştii că greşelile întotdeauna vor reprezenta natura ta duală, fiinţă spirituală şi instinctuală în acelaşi timp, fiinţă cu durată limitată, ceea ce paradoxal nu ne face să trăim exemplar, ci din contră, ne comportăm de parcă existenţa noastră ar fi repetitivă sau se va întinde pe un orizont de timp îndelungat.
