De când am ajuns în țară am scris rar. Am simțit să tac. Posibil am să mai tac o vreme, doar că acest gând m-a extras cumva la o formă de lumină din lumea în care „hibernez”. Ca în Star Trek. Da, știu, sunt de modă veche. Mă uit încă la filme care sunt învechite. Prefer așa.
Filmele vechi au un parfum atare. Au un mesaj și înțelepciune. Sunt vii. Sunt despre galaxiile cuvintelor și mai puțin despre problemele închipuite ale societății noastre din ce în ce mai bolnave. Sunt despre poveste, despre mesaj și mai puțin despre culorea pielii, despre sexualitate și gen sau religie. Sunt despre ceea ce ar trebui să redea un film, să trezească, să atingă.
Da, sunt un căpitan învechit care se ambiționează să rămână și să revină mereu în timpurile cuvintelor și nu a traumelor societății care insistă să le târască după ea în tot: loc de muncă, artă, cultură, educație și mai ales în politica de zi cu zi. Diferența dintre mine și unii dintre voi este că eu nu sunt și nu aș fi niciodată interesată dacă Picard ar fi de altă culoare, musulman, creștin, budist, wicca, vulcanian, romulan, klingonian, homosexual, heterosexual, neutru, rus, american, român, arab, ci de ceea ce l-ar defini ca acțiuni, ca om, ca explorator, ca profesionist. M-ar interesa de cum ne-ar ajuta deciziile, experiențele și acțiunile lui să evoluăm ca specii, emoțional și intelectual. Ce alege el să facă, să iubească, să creadă, să fie în viața sa privată, nu este ceva care să mă afecteze pe mine ca individ sau pe noi ca societate.
Zilele acestea am fost puțin de toate, dar cel mai mult, un mic creator. Cuvintele sunt pentru mine insigna aceea care îi teleporta sau extrăgea membrii echipajului, dincolo de Enterprise sau înapoi pe ea. Sunt și eu un fel de Picard. Am universul meu, nava mea care mă poartă prin toate lumile, galaxiile și am puterea de a naviga oriunde simt eu folosindu-mi imaginația cuvintelor. Veți spune a minții. Posibil, doar că mintea mea nu tace niciodată, iar matematica ei este cuvântul și nu ecuațiile. Mintea mea „scrie” și „citește” mereu, chiar și când dorm. Dar nu despre asta doream să vorbesc.
În tăcerea scrisului meu, am ales să fiu un observator. E greu, dar uneori este necesar. Am văzut zeci de filme despre repopularea altor planete, despre călătorii în timp, spațiu, despre cucerirea altor specii, despre ordine, diplomație și pace. Am citit în același timp știri în care oamenii timpului nostru vor aceleași lucruri… să populeze spațiul, alte planete, să călătorească în timp, dar nu am regăsit în știri mesajul din filme: ordine, diplomație, pace. Asta, deoarece noi proiectăm în filme ceea ce niciodată nu vom putea fi: o specie care evoluează către diplomație și pace.
Indiferent câte sute și mii de ani trec, societatea actuală este și va rămâne una ignorantă și crudă. Visăm să aducem pacea, dar nu suntem în stare să oprim gândirile extremiste, colonizatoare și războaiele pentru resurse. În loc să găsim calea diplomatică de a folosi aceste resurse cu toții, în folosul tuturor, noi căutăm căi prin care în numele binelui suprem și al păcii, naștem războaie, distrugem civilizații, tradiții, societăți și folosim resursele meschin și individual. Transformăm religia într-un mesaj al urii și anumite societăți în torționari închipuiți ca mai apoi să ne folosim de aceste imagini proiectate pentru a cuceri pasiv ceea ce nu am putut altfel. Cum spuneam, suntem ignoranți. Ne tragem clapa unii altora și în timp ce unii se fac că nu văd, nu știu, alții se fac că ei știu și văd tot. O lume falsă.
Visăm să călătorim în timp și prin univers, dar noi nu știm călători printre noi. Veți spune că nu este adevărat, că avem granițe libere, resurse, soluții și putem merge oriunde. Teoretic și chiar practic, da, și totuși… avem universul, spațiul și timpul nostru aici, pe Pământ și noi îl risipim visând alte planete.
Putem, dar nu suntem în stare să aflăm încă totul despre noi toți. Putem, dar nu suntem în stare să ne vindecăm unii pe alții. Putem, dar nu suntem în stare să renunțăm la manipulare. Putem, dar nu suntem în stare să fim toți o familie egală. Putem, dar încă ne place să rostim civilizați și sălbatici, deși tot civilizații sunt cei care „sălbăticesc”. Putem, dar nu suntem în stare să nu purtăm în sânge dorința de a cuceri, de a coloniza, de a subjuga.
Cum spuneam, visăm călătoriile în spațiu, dar noi nu suntem în stare să călătorim între noi, aici, pe Pământ! Să ne cunoaștem între noi, să ne folosim de rădăcinile fiecăruia, să ni le unim, să învățăm unii de la alții și să înțelegem. Asta ar fi de fapt regula numărul unu atunci când am avea în față o nouă formă de viață, de societate, de cultură, de viață.
E trist, nu? Și mai trist este că majoritatea le știu toate acestea, dar continuă să viseze despre alte lumi, alte planete, alte timpuri. Renunțăm la noi prea ușor și ar trebui să știm că universul a investit în noi milioane de ani ca să existăm și genetic, să fim cum suntem.
De când am ajuns în țară am scris rar. Am simțit să tac. Posibil am să mai tac o vreme, doar că acest gând m-a extras cumva la o formă de lumină din lumea în care „hibernez”. Ca în Star Trek. Da, știu, sunt de modă veche, dar asta mă bucură. Sunt vie, chiar dacă sub pielea sufletului port răni încă sângerânde cu oameni, gânduri, societăți, iubiri. Posibil că exact astea mi-au dat unicitatea.
O să vă las din nou o vreme și voi urca din nou la bordul lui Enterprise a mea. Am numit-o Star Word. Cu ea nu există timp, bariere sau spațiu. Sunt infinită.
