În mod inevitabil te lovești de ea de îndată ce te dai jos din pat și uite-așa reîncepe lupta de a-i face față: fiecărei noi zile…
Îmi amintesc de o zi de toamnă de acum mai mulți ani, eram în școala generală, prin clasa a șaptea cred, la început, când profesoara de română ne-a dat să scriem o compunere plecând de la titlul “Autograf pe o frunză de toamnă”.
Am ținut foarte mult la acea profesoară, cred că a fost prima care a luat în serios și a încurajat scriitoarea din mine ce tocmai se ivea. M-a făcut să înțeleg și să iubesc operele din programă, ajutându-mă să le văd dincolo de un curriculum pe care acum mulți îl consideră depășit.
De aceea pentru mine Sadoveanu și al său Hanu Ancuței vor însemna mereu copilăria aceea, nici dusă de tot, dar nici multă rămasă… da, o toamnă a copilăriei în care eu îmi amintesc că am citit Frații Jderi de drag și m-am lăsat prinsă în aventurile lor, în graiul și portul și atmosfera acelor vremuri… E foarte posibil ca tot atunci să fi deprins și dragul de tot ceea ce este considerat, în general, desuet…
Nu îmi mai amintesc ce am scris în compunere, nici măcar nu știu dacă s-a mai păstrat pe undeva, prin absurd, prin cine știe ce arhivă a revistelor școlare în care doamna profesoară mi-a și publicat-o. Îmi amintesc însă că era o compunere de dragoste, atât cât și așa cum poate fi dragostea la vârsta aceea pentru o fată ce-a trăit numai în cărți: inocentă și visătoare, parfumată cu melancolie…
Evident, așa cum ne fură anii cu ei și pe măsură ce maturitatea ne mai corupe câte puțin, ne lăsăm și noi îndepărtați de ce-a fost odată al nostru, inclusiv de copilărie. Nu am mai trecut pe la școală cred decât prin primul an de liceu – bineînțeles că mi-am vizitat atunci toate doamnele profesoare care mi-au fost dragi sufletului și care au avut bunăvoința să sădească în el câte o sămânță de lumină.
De atunci însă, n-am mai fost. O stinghereală ciudată mă cuprinde când mă gândesc la posibilitatea de a le mai vizita. Și rușine, nu știu de ce. Totodată, e ca și când nu aș vrea să mai dau prin curtea școlii nici măcar în trecere, poate de teama de a nu constata că lucrurile s-au schimbat – deci, că în mod implacabil, timpul a trecut pe acolo înaintea mea…
De-aceea este greu să facem față fiecărei noi zile cu care dăm nas în nas dimineața: pentru că știm că ne îndepărtează, puțin câte puțin și la fel de implacabil, de noi înșine, cei care ne-am aparținut odată…
P.S. Chiar asta ne este copilăria – existența toată chiar: un simplu autograf scris pe o frunză de toamnă.
