O frumoasă poezie de dragoste.
A-nceput din nou să-mi fie dor de dulce fericire…
Vad că-mi trece tinerețea, văd că anii mi se duc,
Și mi-e sete de plăcere, și mi-e sete de iubire,
Însă umbrele visate nu se poate să le-apuc.Numai aurul, el singur, îmi lipsește-n astă lume,
Numai el, dar fără dânsul sunt un biet neputincios…
Care suflet de-al meu suflet, care nume de-al meu nume
S-ar lipi să ia povara unui trai sărăcăcios?Pică plâns al tinereței pe un sân ce nu palpită,
Ai avut să-l cumperi, e al tău până în zori…
Veștejește-te-a mea buză pe o buză veștejită,
Și tu, suflete, visează că aduni cerești comori.Însă tu, o! poezie, cu mantaua ta regală,
Îți acoperă vederea –fugi în colțu-ntunecos,
Prin fereastra mă fixează luna rece și spectrală
Ca un doctor ce se uita la chip de ofticos.A! desigur, masca blondă avea altfel de privire
Când pe țărmurile de-aur ale lacului Leman
Surâdea printre frunzișuri la întâia mea iubire
Vis mai lung decât un secol în coprinsul unui an.A! desigur ca în noaptea ce-n trecutul vieței mele
E-nsemnată cu roșeata simțămintelor dintâi,
Dacă ea privea prin geamuri dintre pulberea de stele,
Nu venea c-un zâmbet rece lângă caldul căpătâi.Poezie! Poezie! Ai dreptate totdeauna
Dar fiindcă simt și astăzi că rămas-am tot al tău,
Dă te rog în jos perdeaua, ca să nu mă vadă luna,
Roag-o calea să-și urmeze, voi să scap de ochiul său.Zi-i să meargă pe oriunde e suava fericire,
Să-și încarce a ei rază cu al florilor arom,
Să zâmbească voluptatei ce se naște din iubire,
Dar să uite pe oricine a uitat că este om.Alexandru Macedonski (14 martie 1854 – 24 noiembrie 1920),
Noaptea de iulie