Ce ne-am face fără amintiri?
Nu lucrăm, nu ne străduim să le inventăm… vin pur și simplu! Singure, nechemate, în vârful picioarelor… Apar din sunete, arome, imagini, chipuri, atingeri sau îmbrățișări. Apar din momente speciale, înrămate în suflet, așa cum ar trebui, fiecare să avem. Uneori, nici nu știu din ce ungher se ivesc!
E suficient o aromă să mă arunce într-un loc despre care nu-mi amintesc decât copilăria. Libertate de copil fericit, descult in colbul fierbinte al străzii. Zi de vară, pană-n seară!
E suficient să privesc pe fereastră o noapte de iarnă, troienită de nămeți, ca în suflet să-mi tresară aripi de fluture, iar pe buze să-mi tremure primul sărut. Cald, fierbinte, in stare să topească nămeti de zăpadă!
Uneori, o voce langă noi, sună exact ca vocea lui! Intoarcem capul, insă deja a dispărut in multime. Rămâne o strângere de inimă, un dor de dor, o lacrimă neplânsă, cuibarită in spatele pleoapelor.
Sau, stai! Ce adiere cu parfum de nu-stiu-ce pluteste in văzduh? Ca un suspin de primăvară! Ca o mângâiere de zefir! Un déjà vu! Unde, când si cine? Nu stiu dar mi-e dor să-l trăiesc!
Amintirile sunt numai ale noastre! Nu ni le poate răpi nimeni, atâta vreme cât existăm! Doar ne ajută, să întoarcem o pagină din viată. Cum am reuși altfel, decât amintindu-ne mângâierea într-un moment când sufletul plânge? Sau amintindu-ne pentru ce trăim, când în suflet ne pâlpâie teama și ne e greu să mergem mai departe!? Și cât de plăcută e insingurarea amintirii în locul unde am trăit clipe minunate!
Să ne facem, deci, amintiri, din toate clipele frumoase, până ce astăzi va deveni ieri. Frumoase, puternice, îndrăznețe. Amintiri care ne pot face fericiți și puternici, ne luminează zâmbete în zile ploioase și ne aduc doruri ce nu pot fi povestite.
