Oamenii își cumpără haine, își cumpără țigări, își cumpără lucruri. Își iau terenuri, case, vor să simtă că posedă, au nevoie să aibă, pentru a exista.
Sunt obosiți în metrou, la serviciu, după 10-15-20 de ani de viață în rolul de adult colțurile gurii le alunecă invariabil în jos. Ii văd îngrijorați, necăjiți, chiar bolnavi; în cel mai bun caz pasivi, și în orice caz, rupți de exterior. Rupți de momentul prezent, amorțiți, rulându-și fiecare propriul film și alergând neopriți în propria cursă.
Neconștientizând că suntem un tot. Un tot în care orice dovada de nesănătate va conduce și va agrava boala organismului unitar pe care toții îl formăm.
Suntem prea obișnuiti să vedem oameni nevoiași, murdari sau fără adăpost, oameni care parazitează sistemul, corupți și ticăloși, fără să luăm atitudine. Suntem prea obișnuiti să privim pasiv răul ce exista în exterior cu sentimentul de mulțumire că nu ni se întamplă nouă și cu acea atitudine prin care ne separăm imaginar de ceea ce, deși nu ne atinge direct acum, vădește deja boala întregului sistem și ne poate ajunge într-o zi din urmă.
Schimbarea ne pare grea si dureroasa, mai ales ne sperie – să întrebăm, să ne deschidem, să nu ne mai ferim, cel putin, privirile. Să simțim?
Iată doar câteva gânduri care bat la ușa conștiinței mele din ultima vreme. Tu la ce te gândești când privești în jur? Ai de gând să iei atitudine?
