Nu cred în școlile pe care le-am urmat, deși au fost multe. Nu cred în bărbații pe care i-am iubit. Trecutul este o altă țară.
Nu cred în clipele care trec sau rămân doar de dragul unui apus ce a uitat să treacă. Întâlniri ce nasc amăgiri. Chiar și cerul cerne ninsoare. Dragostea îmbătrânește chiar și pe frunțile tinere.
Nu mă joc cu pesimismul sinelui ori cu o cronologie ce a uitat să treacă. Nu mă joc cu mine. N-am uitat niciodată să mă iau în serios: la miez de noapte-n Paris ori la sfert de dimineață-n Brasov. Am pierdut ceva din mine și prin București. Odată.
N-am încetat să apreciez curcubeul zărit din amfitreatrele reci în care a predat din 1905 Marie Curie. Ferestrele erau mici, gândurile deschise. Acolo am zărit cei mai albaștri ochi pe care i-am văzut vreodată. Nu știu însă în ce măsură ei m-au privit pe mine. Stăruitor totuși, întrucât și-au amintit de mine, în timp ce eu le-am uitat intensitatea.
Gânduri crude ce mușcă din mine. Vara crudă-n prejudecăți mușcă din reflecția mea rece. Fără reguli. Am crescut și nu mai încerc. Sunt, iar ingerii mei au coarne. Nu sunt ale mele. Vara-i crudă, însă nu-i vara mea. Oare știe că a greșit păcătoasa? Cred ca știe, dar nu înțelege. Știe. Și vrea să rămân.
Știu. Nu mă aștept. M-am găsit. Într-o margine de nori, într-un colț de Paris, într-un colț de obscuritate unde plouă mai ceva ca-ntr-un mai la Paris. Nu se numește acasă, ci sine: dedublare, furtună, lumină și obscuritate deopotrivă.
Știi și tu. De-asta vrei să te aștept. Doar că cei buni nu așteaptă. Vreau să zâmbești. O să-ți fac cu mâna. O să-ți soptesc din întuneric ceea ce știi deja: acasă este unde este inima, însă mintea mea e plecată de mult, iar eu o urmez…
