De multe ori am simțit că, oricâte eforturi aș face, oricât m-aș strădui să ajung într-un loc, există o voință divină, o forță a destinului care face ca eu să ajung în cu totul alt loc decât cel propus. Simt cumva, cum destinul își râde de mine și de strădaniile mele. Și cu cât mă inversunez mai tare și mă împotrivesc drumului, cu atât ajung mai repede la locul predestinat. Am realizat asta în timp, după ani, privind retrospectiv. Să-i fie oare omului într-adevăr, predestinată o cale, un loc, un om? M-am ferit întotdeauna să emit niște dogme, așa că iată, mai bine vă povestesc, cum s-au petrecut lucrurile…
Părinții mei, tineri căsătoriți, frumoși și săraci, s-au hotărât să-și dureze o casă. Terenul l-au primit la schimb cu un altul și au pornit în aventura vieții lor, în doi. Au început prin a curăta terenul năpădit de buruieni, în timp ce fiecare își spunea în gând “ Oare vom reuși noi să construim aici o casă?!” Când se apropia noaptea, epuizați se întorceau în camera pe care le-o dăduse mătușa noastră, sora bunicii mele dinspre mamă, pentru a locui până or putea să stea în propria lor casă. Mătușa despre care povestesc nu avea copii și oricâte demersuri au făcut de a lua unul dintre copiii din prima căsătorie ai soțului ei, unchiul meu, nu au reușit. Dacă ar fi adevărată teoria că fiecare copil își alege părinții, la venirea lui în lume, atunci presupun că eu i-am ales pe ai mei, crezând că locuiesc în casa asta, a unchiului și a mătușii mele. Altfel nu îmi explic, de ce multe evenimente din viața mea s-au învârtit în jurul acestui loc!
Iată dar, că cei doi tineri au reușit cu multă muncă și multe sacrificii să-și dureze o casă a lor și să devină și părinți. Mătușa mea, mă ademenea de fiecare dată când se ivea ocazia:
-Nu vrei să vii, să fii fata mea?
Am fost stăpână pe situație, ferm convinsă că nu vreau așa ceva până când a apărut sora mea. Micuța intrusă a răvășit liniștea casei părinteșți și a atras atenția întregii familii asupra ei. Chiar și eu trebuia să mă supun noilor reguli ale casei: liniște, supravegheat bebelușul cât mama bucătărea… Dimineața, la primele raze ale soarelui, mama mă trezea, îmi punea în brațe o sticlă goală și mă pornea spre tanti Aurica, să iau laptele de vacă pentru sora mea bebeluș. Era de departe, cea mai grea sarcină pe care o primisem până atunci: trebuia să traversez grădina cu porumb din spatele casei și tare frica-mi mai era în lanul de două ori și jumătate mai înalt decât mine!… Frunzele aruncau umbre ciudate în lumina dimineților de vară, făcându-mă să-mi imaginez tot felul de animale mitice. Dar mă avântam cu vitejie printre dușmani, fără să privesc niciodată în spate. Câteodată, făceam prinsoare cu mine însămi, că-mi depășesc frica disperată de a privi în spate și mă opream să-mi înfrunt demonii. Bineînțeles, printre plantele înalte se furisau tot felul de umbre și o rupeam la goana, fără să mă mai opresc până la destinație.
Așa că am luat o hotărâre: mă voi duce să fiu fata mătușii!!!
Am anunțat-o pe mama, mi-am luat cărțile de poveșți, creioanele de colorat și câteva lucrușoare de îmbrăcât și m-am mutat la mătușa. Mama, pe atunci, aprigă sau poate doar hotărâtă să-mi dea o lecție, mi-a spus:
-Dacă pleci, eu nu te mai primesc acasă! O clipă doar, m-am îndoit că e cea mai bună alegere, dar atât! Și dusă-am fost!
Și ce frumos a fost…cam până pe la prânz! Spre seară, deja mă îndoiam serios că fusese cea mai bună alegere! Dar na, nu puteam să mai dau înapoi, eram doar un om de cuvânt!
Nu-mi amintesc cum am dormit în noaptea aia dar știu că m-am trezit cu gândul că trebuie să mă întorc acasă. I-am spus mătușii că am și eu o casă, o familie…
-Mă duc și eu acasă, la familia mea, la sora mea!… Mătușa a zâmbit în barbă și după ce a mai încercat odată să mă înduplece să rămân, m-a ajutat să-mi strâng cele câteva lucrușoare și m-a lăsat să plec.
Toate bune până acum dar ce mă fac cu mama, care mi-a spus că odată plecată, ea nu mă va mai primi înapoi? Am întors pe toate fetele problema până am ajuns acasă.
Îmi făceam tot felul de planuri și speram ca mama să nu fie prin preajmă. Dar n-am avut această șansă! Mama chiar era acasă și întindea câteva scutecele de bebeluș pe sârma din fața casei. De bună seama că mă văzuse cu coadă ochiului dar se prefăcea că nu. Ar fi fost mai simplu dacă m-ar fi întrebat ce e cu mine, dar se vede treaba că nu voia să-mi ușureze situația. M-am învârtit ceva vreme pe la colțul casei și dacă am văzut că mama nu mă bagă în seama, am făcut eu primul pas:
-M-am intors acasă, mama!
-Păi nu ți-am spus că dacă pleci eu nu te mai primesc? Du-te înapoi, unde ai plecat!
-Te rog, primește-mă înapoi! Promit că nu mai plec!
Și după ce-am promis, s-a încheiat tacit conflictul iar mama și-a reluat îndeletnicirile ei pe când eu m-am furișat în casă, hotărâtă să nu mai plec niciodată într-o astfel de aventură!
Dar destinul a hotărât altfel și m-a dus din nou în casa mătușii, însă aceea este deja o altă poveste!
