Eroul necunoscut

Am tăcut în zilele în care mai toată lumea vorbea. Din decență, din tristețe, din durere…

Claudiu Petre nu și-a imaginat niciodată că va ajunge erou. Așa cum nici noi, prietenii lui mai vechi sau mai noi, nu ne-am fi imaginat niciodată așa ceva. Mai mult: era suficient să petreci o zi (sau să petreci o noapte) alături de Claudiu pentru a-ți da seama că nu avea nimic din trăsăturile pe care tu îți imaginai că un erou ar trebui să le aibă: lui Claudiu îi plăcea berea (avea un renume câștigat – prin antrenament asiduu – pentru cantitatea de bere pe care o putea bea într-o singură noapte), îi plăcea viața (dacă știți un singur erou – fie el și “din cărți”! – care să poată fi identificat cu un “slogan” de genul #aratamitzatzele, vă rog să îmi spuneți și mie), îi plăcea să bucure de fiecare clipă, fără a se lăsa cuprins de frământări metafizice.

Da, de toate acestea îți puteai da seama foarte repede. Așa cum tot foarte repede îți puteai da seama de faptul că are un suflet bun. Însă îți trebuia mult mai mult timp pentru ați da seama cât de bun este acest suflet. Nu pentru că, așa cum spus, nu ți-ai fi putut da seama “din prima”. Ci pentru că doar petrecând mult timp cu el îți puteai da seama că aceasta este firea lui, că, zi de zi și clipă de clipă, el era gata să îți vină în ajutor, să te înveselească și să te aline, așa cum se pricepea el mai bine, punându-și mereu propriile necazuri pe locul doi, de parcă acestea nici nu ar fi existat.

Așa se face că nu cred să existe vreun prieten de al său care să se fi mirat că, ieșit în noaptea tragediei din Clubul Colectiv, Claudiu a intrat iar, pentru a salva pe cineva. Și apoi iar… Eu, unul, nu m-am mirat. De când am auzit mi-am dat seama că a făcut cu adevărat așa ceva, că era “stilul lui”, chiar dacă mi-aș fi dorit din tot sufletul să fi fost acolo, lângă el și să-l pot opri…

Și astfel se face că astăzi – deși eu refuz în continuare să cred că, dacă îl voi suna, prietenul meu nu îmi va răspunde la telefon – Claudiu este decorat cu Ordinul Național “Pentru Merit” în grad de Cavaler. Și o țară întreagă i-a pomenit numele, deși acesta era unul dintre lucrurile care îi plăceau cel mai puțin: să se vorbească despre el.

Aceste rânduri nu sunt însă despre Claudiu. Aceste rânduri sunt despre fiecare dintre aceia care le vor citi. Pentru că, în fapt, ele vorbesc despre necunoscuții eroi de lângă noi. Oameni pe care nici prin minte nu ne-ar trece să-i catalogăm drept eroi. Pentru că nu au nimic în comun cu ceea ce noi am fost învățați să credem că au eroii. Doar că, atunci când viața pare cumplită – iar Dumnezeu mai de neînțeles ca niciodată – ei vin să ne salveze. Pentru că au fost hărăziți cu puterea de a o face. Iar nouă nu ne rămâne decât să realizăm că tot timpul au avut această putere, că noi am știut asta tot timpul, dar că nu ne-am dat seama. Și, uneori, să-i plângem…