Un poem de Victor Eftimiu.
Departe, cine știe în ce oraș ploios
Cu tâmplele în palme vei fi gândind la mine,
Privind spre cerul umed, tomnatec, somnoros –
Departe… cine știe în ce oraș ploios…
Cu fruntea sprijinită pe degetele pale
În ochii tăi, străino, aduni melancolie
Răsfrângi tristeți de toamnă în lacrimile tale –
Cum stai așa… cu fruntea în degetele pale…
Afară plouă… plouă… și vântul toamnei bate
Cântând întristătoarea și vaga-i melodie,
În jurul meu s-așterne pustiu… singurătatea –
Afară plouă… plouă… și vântul toamnei bate…
Şi mă gândesc la tine, frumoaso de departe,
La ochii-n cari se stinge un dor de mângâiere,
La soarta nendurată ce calea ne-o desparte –
Și mă gândesc la tine, frumoaso de departe…
În sufletu-mi coboară tristeți sfâșietoare
Și golul din odaie se-mprăștie în mine.
Durerea ta, străino, pustiul tău mă doare –
Și-n sufletu-mi coboară tristeți sfâșietoare…
Și-acum, când cade seara din cerul somnoros,
Când tot mai larg se-ntinde în jurul meu pustiul
Te stingi și tu, ca mine, urzind un vis frumos –
Departe, cine știe în ce oraș ploios!…
Victor Eftimiu (24 ianuarie 1889 – 27 noiembrie 1972)
Departe, cine știe…
(foto: Amelia Fletcher)
