Numele râsului

Râsul este propriu omului, celelalte viețuitoare nu râd, ci atacă.

Nici “mașinile de gândit” nu râd, ci se blochează. Râsul pedepsește recăderile omului pe trepte inferioare demnității lui. Însă râsul nu protestează numai împotriva recăderilor vieții în inerția materiei, ci şi împotriva spiritului creator.

De aceea, râsul penalizează inferioritatea realului în numele unui ideal. El poate fi condescendent, privește deficienţele realului de la înălţimile idealului; poate fi critic, nu nimicitor, el poate educa, dar nu anihila. În mai toate timpurile, defectele au fost mai răspândite decât actele de eroism. De aceea, mai toate comediile au ca titlu un nume comun, în vreme ce tragediile sunt intitulate cu un nume propriu. Faust s-a luptat să depăşească moartea, Hamlet a încercat să depăşească feudalitatea.

Ca atitudine existențială, râsul decurge din sentimentul propriei tale superiorități. Râsul este o dezamărginire spirituală, el presupune depășirea oricărei închistări intolerante. Cârcotașii înăcriţi și intransigenți oferă materia primă din care se plămădesc spiritele dogmatice.

Râsul, ironia, satira sunt principalii anticorpi ce provoacă reacția prin care un organism social sănătos se apără de  anchilozarea dogmatică. Râsul este acea ”gimnastică” spirituală cu ajutorul căreia ne ferim de “ateroscleroză” afectivă, prevenind colapsul moral.

Simţul umorului e un indice de seriozitate și de maturitate spirituală,  de echilibru, de tinerețe spirituală. Mohorala programată, ce nu cunoaște sau nu-şi îngăduie râsul, nu e decât o mască pe faţa unui manechin golit de viaţă, ci nu indicele unei seriozităţi autentice. Umorul şi autoironia sunt calităţi exclusiv ale persoanelor inteligente. Prostul vanitos nu-i capabil, niciodată, de autoironie.

În zilele noastre, tragedia va trebui să reprezinte un erou care luptă pentru restabilirea raportului firesc dintre om, ca scop suprem, și mijloacele menite să îl slujească.Chiar dacă nu va reuși azi, va izbuti mâine, lăsând comedia să lupte împotriva prostiilor viitoare. E din ce în ce mai probabil că se va naște un nou tip de tragicomedie, ”ecologică”.

Mereu tragicul şi comicul au trecut unul în teritoriul celuilalt. Sunt situaţii care pot fi selectate, fie în sens comic, fie în sens tragic: absorbirea individualităţii de către masă este privită comic de Chaplin în Modern Times, dar exprimată prin alternarea secvenţelor în care oile ies din ţarc și muncitorii din uzină. La sfârşitul filmului The Dictator, Chaplin denunță degenerarea limbajului – invenţia supremă a omului – în urlete cu o denotaţie minimă, dar cu o conotaţie maximă. Umorul poate fi (şi) o victorie a omului asupra lui însuși.

Menirea râsului este  să contribuie la înlăturarea obstacolelor morale care frânează mereu înaintarea societăţii. Râsul este social, în vreme ce plânsul este individual. Râdem împreună cu alții, dar plângem singuri. Într-o biserică nu se râde niciodată, dar se plânge des; într-o Academie se râde des, dar nu se plânge niciodată.

Râsul a fost întotdeauna inamicul dogmatismului, iar dogmatismul a persecutat totdeauna râsul; așa cum “sfătosul” Umberto Eco l-a demascat în Numele trandafirului. Râsul este hrănit de încrederea în posibilitatea unui viitor mai bun.

(ilustrație de Angel Boligan)