Vreau să cuprind în rândurile acestea ultima urmă de iubire care mi-a rămas pentru tine, să spoiesc aceste rânduri imaculate cu negreala descifrabilă a fiecărei litere şi să simţi fiecare bucată sentimentală care izvorăşte aprig din mine…
Cea mai dureroasă despărţire este aceea în care iubirea nu s-a stins de tot, în care există sentimente nestinse de dor şi de viaţă. În care simţi că sufletul tău nu e mulţumit căci încă nu s-a consumat pâlpâirea aceea intensă de trăiri, de vibraţii melodioase şi sentimentale. Unde ştii că nu ai dat nici pe jumătate pe cât aveai de dat şi unde simţi că nu ai murit de dor şi unde simţi că nu ai atins apogeul a ceea ce poţi exprima. E ca un lucru incomplet, e ca o lipsă de continuitate, ca o melodie fragmentată şi aruncată. E cel mai cumplit lucru să te desparţi atunci când încă mai există iubire, atunci când încă mai există şansa de a construi o autostradă fără gropi, o haină fără găuri.
În melancolia sfârşiturilor, se realizează un fel de analiză meticuloasă a ceea ce nu a fost şi ar fi putut să fie, a ceea ce nu s-a împlinit şi exista posibilitatea să se înfăptuiască… trecem printr-un laborios proces de introspecţii multiple şi complexe, prin care ne întrebăm cine am fost noi în această relaţie, ce chip am expus cel mai mult privirii celuluilalt. Să regreţi ar fi inutil…
Eclipsă în suflet, în minte, în vorbă… adierea această firavă de primăvară nu poate spulbera întunericul unui suflet aflat la răspântia vieţii… în alegeri întotdeauna vei face un compromis. Nu poţi fi şi alb şi negru în acelaşi timp. În orice alegere e o dureroasă pierdere, mai ales când e vorba de creat destine. E cel mai frustrant lucru să faci pe creatorul universului existenţial al celuilalt…
Să fim osândiţi de univers la căutarea zadarnică a jumătăţilor? Sau suntem creatorii acestei dureroase iluzii? De câte jumătăţi să avem nevoie ca să fim întregi? Să fim deplini, să fim cercuri mărginite pe un fundal nemărginit? Să ştii că poţi atinge libertatea doar ieşind în afara cercului tău e cea mai mare descoperire într-o viaţă. Te poţi sătura de bucuria molipsitoare a celui fericit de lângă tine?
Poţi uita de neajunsurile existenţiale ale fiinţei tale pentru o jumătate de clipă? Şi poţi tu oare trăi permanent cu ceritudinea că nu eşti întreg şi că ai nevoie de o completare? Fiindcă nu poţi alerga la nesfârşit după aceeaşi himeră . Trebuie să trăieşti la răstimpuri. Cum ar fi să te trezeşti în fiecare dimineaţă ca să alergi printre chipuri înjumătăţite şi noaptea să constaţi că nu vei găsi întregirea după care tânjeşti?
Linia zădărniciei tale se opreşte la începutul iubirii, atunci când ai vaga impresie că cineva a reuşit să-ţi umple golul acela neîntregit. Asculţi acum fiecare bătaie a inimii tale cu bucurie completă, eşti atât de satisfăcut de rezultatul căutării tale, încât nu observi că e o jumătate imperfectă…
