Dă-mi un cer și am să pier

Oglindă, oglinjoară, spune-mi ce mai port prin buzunare?

Emoții. Le porți peste tot. Pe cărările minții, prin camerele inimii, pe câmpia întinsă de culoarea untului. Le îmbraci și le dezbraci precum viața se îmbracă și se dezbracă de zi, de noapte, precum cerul îmbracă și se dezbracă de albastru sau de stele.

Gândurile ți se împletesc ca spicele de grâu cu emoții. Se prind de mână și te însoțesc. Vânt, rază de soare, rouă ești, din toate câte puțin. Emoția te schimbă, te plimbă prin stări cunoscând când un pol, când altul. Fericire și tristețe, zâmbet și lacrimi, împlinire și dezamăgire, plinătate și singurătate.

Trupul tău le este casă, prin intermediul lui ele se pot manifesta așa cum își doresc. Nu le simți prezența decât atunci când aprind sau sting ceva în tine, și atunci își încep programul pe scena teatrului vieții.

-Mă locuia liniștea, când ai venit tu, cucoană, și mi-ai adus neliniștea.

-Eu? Cred că te înșeli. Pluteam ușoară ca un nor pe cerul meu când am simțit cum ceva mă trage cu putere spre el. Tare frică îți e de necunoscut! Dar îți dau un sfat, nu-ți căuta în mine scut. Vreau cerul meu, pe el să mă mut. Altfel, oboseala te va cuprinde, întuneric și multe ploi.

-Poți să pleci! Ceea ce spui nu este adevărat, eu nu te-am chemat! Căutam prin buzunare, haina urmând să o spăl. Dar nu ți-ar sta rău să intri puțin la apă. Mare mai ești.

-Sunt și adâncă?

-Nu încât să mă scufund. Ai vrea tu!

-Și ce ai mai găsit prin buzunare? Tot ceva mare?

-Bucuria, iubirea…

-Tristețea?

-Tinerețea.

-Lasă tu, tinerețea! Eu te întrebam de tristețe.

-De ce ți-aș răspunde?

-Pentru că doar așa poți să scapi de ea. Altfel ea va rămâne în al tău buzunar și după spălare.

-Și de tine, cum pot scăpa?

-Ti-am spus. Dă-mi un cer, și am să pier.

-Ești șireată. Nu te cred.

-Nu crezi nici în tine, cum să crezi în mine.

-Te înșeli

-Tu mă chemi

-Acum te las

-Dar nu fără glas

-Te las de tot

-Încă în marea ta înot

-Nu pentru mult timp

-Un anotimp?