Minutele trec aiurea peste noi, printre noi, dincolo de noi. Ne convertim la religia rutinei, într-o exacerbare a cultului zilei de mâine, de ieri, niciodată acum.
Ne fâstâcim caraghios în faţa sufletului nostru, apoi luăm o atitudine de falsă superioritate, reducându-l la o tăcere penibilă. De câte ori să ne zbatem în borcanul acesta transparent, lovindu-ne dureros de pereţii de sticlă? De câte ori să alergăm după himere, după victorii mici şi trecătoare? Suntem atât de morţi , atât de ofiliţi de propriile gânduri obsedante, încât uităm să fim aici şi acum. Trecem pe lângă frumuseţea simplă a vieţii şi suntem orbi, orbi de atâta alergătură, orbi de prea multă nepăsare. Şi în vacarmul acesta continuu , iubirea şi lumina ochilor noştri se stinge treptat într-o pâlpâire micuţă, vecină cu nevăzutul.
Ne-am obişnuit de ceva timp să manifestăm o respingere a căutării de sine în favoarea stabilităţii , să trăim permanent o angoasă a spiritului pe care ne facem că nu o vedem. Şi cât de tristă este omenirea în zgomotul ei neobosit, în prelungirea conştientă a efortului de a fugi de ea însăşi, de viaţă…
