Am ajuns la Casablanca într-o zi de vineri. 13. Tot echipajul era cu curu-n sus şi vorbea monosilabic, fiindcă – aşa cum v-am mai spus cu alte ocazii – a umbla teleleu pe mări şi oceane, luni în şir, secătuit de carturi şi de oboseală, nu este defel o hrană suculentă pentru suflet şi trup. Ba chiar din contră, ai senzaţia că roade un vierme în stomacul tău şi – al dracu` să fie el! – nu se satură niciodată. E un mare fomist.
Se prăvăleau nişte nori ciufuţi în tribord, încălecându-se, deşirându-se şi lovindu-se cap în cap, precum berbecii, vântul înfigea suliţe prăfuite pe unde nimerea, aveam nervii încordaţi la maxim de puteai să cânţi la ei ca la o scripcă şi, cu o noapte înainte, îi desenasem lui Humprey Bogart o mustăcioară á la Erol Flynn pe afişul de care nu mă despart niciodată.
Îmi turnasem încă două guri de coniac în cafea, apoi privisem drept în ochii lui şi îl întrebasem galeş:
– Ei, Rick, băiatule, eşti bine sau te răsuceşti în groapă?
Bineînţeles, n-am primit niciun răspuns, iar unul dintre pretenarii mei din echipaj s-a uitat la mine cu milă pe care nici n-a încercat să o mascheze. O fi crezut că mi se apropie dorul de ducă, acela care îţi trage şuturi în buci şi te trimite să pupi pământul, indiferent unde te afli, decis să trimiţi în uitare poveştile marinăreşti şi luminiţa din vârful catargului.
Primul lucru pe care l-am făcut după ce am ajuns în port şi încruntaţii au început să verifice vaporul, ca şi acum am fi cărat cu noi numai haşiş, cocaină, M-16, arme chimice sau rachete de croazieră, a fost să înjur Atlanticul. O săptămână întreagă ne făcuse zile fripte şi nopţi albe, ne scuturase de ziceai că vrea să scoată untul din noi, rânjise prin valuri cât casa şi ne plesnise urechile cu tunete şi fulgere numai bune pentru sfârşitul lumii, varianta revizuită şi adăugită.
Pe urmă am scuipat a pagubă şi m-am apucat să trag cu briciul peste obrajii ţepoşi. Eram la Casablanca, totuşi… Iar Marocul are de fiecare dată un miros inconfundabil de poezie pe care trebuie să o reciţi neapărat, însă doar proaspăt bărbierit.
Cearcănele de sub ochi mi-au retransmis de la prima vedere că oceanul suge din tine pofticios, aşa cum sugeau piraţii din pipe chiar şi atunci când erau stinse. Cu oceanul lângă tine te usuci, mumificându-te treptat, dacă îi dai şi cu tifla şi crezi că eşti mai tare decât el pentru că îl brăzdezi dintr-o parte în alta atunci e şi mai grav. Marinarii, spre deosebire de alţi oameni, nu numai că trag moartea după ei, ca pe o barcă agăţată la pupa, dar dau tot timpul senzaţia că mai au doar un pas până la ofilire.
O să-mi spuneţi că sunt şi marinari obezi pe lumea asta, eu n-am văzut la viaţa mea decât câţiva, jerpeliţi, bolnavi, ştirbi, retraşi prin porturi obscure, aciuaţi pe lângă cherhanale care puţeau îngrozitor, dornici să-şi povestească – în schimbul unui amărât de clondir – minunatele aventuri. Aţi înregistrat şi ghilimelele, sper.
Mie-mi plac marinarii uscaţi şi tari ca pesmeţii, cu ăştia mă fac frate de cruce imediat şi batem tavernele ca să luăm putere pentru călătoriile viitoare. Te şi miri unde încape atâta băutură în stomacurile lor, însă – de la un anumit moment – renunţi la astfel de întrebări şi iei situaţia ca atare.
Când ajunsesem pe obrazul drept şi mijisem ochii pentru a ajusta perciunele, m-am trezit în cabină cu Costa Grecul. Ăstuia i se spune Zorba Grecul, numai că se enervează, aruncă imediat cu tot ceea ce-i pică sub mână (odată a zburat un sextant peste bord şi pe urmă a trebuit să-l plătească din buzunar, motiv pentru care două zile n-a mâncat şi n-a băut, fiind şi zgârcit de la mama lui) şi spumegă. De ce spumegă? Vă spun tot eu, fireşte. Nu ştie să danseze.
I-am spus odată bă, am văzut de toate la viaţa mea, babe care făceau streaptease, căpitani de vas fără brevete, fiindcă le dăduseră foc în momente de furtună sufletească, copii însuraţi cu matroane de bordel, câini cu trei picioare care îi întreceau în viteză pe cei cu patru, balene ucigaşe care se gudurau pe lângă vapor precum şoricarii sentimentali şi multe altele, că mi-ar trebui încă o zi numai pentru introducere. Da` un grec care să nu ştie să danseze n-am mai văzut!
Să mă omoare grecul, nu altceva! Bolborosea pe limba lui câte-n lună şi-n stele, nici nu l-am ascultat, grecii sunt pâinea lui Dumnezeu dar numai atunci când stai cu ei la băută. Dacă le reproşezi ceva sau le atingi o coardă sensibilă nu mai ai trai… Şi e mai bine să-i laşi în pace. Dar pe un vapor nu trebuie să rămâi cu ranchiuna la purtător, lumea-i mică, te loveşti de unul sau de altul chiar şi atunci când vrei să meditezi la nemurirea sufletului şi la sufletele ălora mâncaţi de peşti, aşa că tot prieteni am rămas.
Zice:
– Ce faci?
Am continuat să trag încet cu briciul, concentrat nevoie mare, şi i-am răspuns abia după vreun minut:
– Vânez pinguini imperiali şi mă conversez cu un urs polar. Zice că îl cheamă Fram.
Normal, n-a înţeles nimic, grecii au rămas la afroditele lor fără mâini şi la uleiul de măsline. Mai nou au şi revoluţiile sub pat, dar parcă nu se leagă norocul nici de ei. Le dă cu tifla.
S-a prins, totuşi, că pusese o întrebare jalnică. S-a aşezat cu greutate pe marginea cuşetei, de parcă îl prinsese chiar atunci o durere de şale, şi a continuat să mă privească. Ca şi cum nu m-ar fi văzut niciodată, dacă eram o muiere care-şi scotea sutienul aş fi trecut cu vederea insitenţa, dar în condiţiile date nu m-am putut abţine.
– Ce te uiţi ca bou`?
– Te duci pe uscat?
– Nu. Pe Lună. Acum se fac înscrieri, dacă te grăbeşti mai prinzi un loc. Am pile, îţi pun o vorbă bună?
A înghiţit în sec şi a început să-şi răsucească mustaţa. Lungă mustaţa asta a sa, dacă i-ar tăia-o cineva într-o noapte s-ar sinucide. N-am niciun dubiu din acest punct de vedere.
L-am simţit cum îmi pironeşte ceafa. Şi răsufla sacadat.
– M-a părăsit grecoaica, omule… Grecoaica mea…
Tocmai ajunsesem cu briciul la beregată şi m-am oprit. În astfel de momente, o singură mişcare greşită şi te-ai dus pe copcă. Asta este, unii fac mişto de mine fiindcă nu cumpăr gillette cu trei-patru rânduri de lame, chestii-trestii, bărbieritul o minune, eu am rămas de modă veche. Nu există bărbierit mai dulce decât ăla cu briciul. Şi cu asta basta. De maşină electrică nici nu mai zic, prost a fost ăla de-a inventat-o, mai proşti ăia care-o folosesc. Nu vreau să nasc antipatii, omul are dreptul la propria opinie, chiar dacă-şi bagă un băţ în fund nu-l poate acuza nimeni, îl lasă-n plata lui. Fundul lui, face tot ce vrea cu el, nu?
M-am întors către Costa şi l-am privit lung. Aşa cum mă privise şi el pe mine. Hait, mi-am zis, s-a-ntors roata, şugubăţule, acu` să te văd, ai dat cu bâta în baltă.
Grecul avea lacrimi în ochi, ceea ce m-a surprins, totuşi. Nu-l ştiam slab de înger. Într-o noapte, printr-un port englez, le-a pus unora masa în cap, s-a urcat pe ea şi a încropit nişte mişcări de dans, dezarticulate, de mai mare râsul, strigând că va fi cel mai bun dansator de salsa şi merengue. Tocmai el, vă daţi seama că acesta a fost subiectul tuturor discuţiilor din zilele următoare.
Altădată – eram prin Polinezia Franceză şi ne dedulceam la viaţă însorită şi la descoperirea paradisului terestru –, lui Costa i s-a părut că l-a călcat unul pe bombeu. Nu-l călcase, dar atunci când te bate soarele în cap poţi avea diferite senzaţii, una mai periculoasă decât alta. Nici una, nici două, poc! Dintr-un singur pumn i-a rearanjat fizionomia, iar pe urmă ţopăia în jurul lui ca un indian în jurul focului, înjurând fără oprire. De-abia l-am calmat şi atunci, dar nasul nefericitului despre care vă vorbesc n-a mai arătat niciodată ca la începuturi.
Acum părea gârbovit, umerii se tot duceau către pământ, avea vocea răguşită şi, după cum v-am spus, îi luceau lacrimi în ochi. A scos de la piept o scrisoare mototolită şi mi-a întins-o. V-am mai spus, cred, că am ceva de duhovnic în mine, chiar dacă îi mai iau peste picior pe unii atunci când mă simt în formă.
– M-a părăsit grecoaica, omule…
Părea o placă de patefon, zgâriată, dar m-am abţinut de la comentarii. Am şters spuma de pe faţă cu prosopul, fără să dau atenţie bărbii de pe gât, am aruncat briciul într-o parte, m-am apropiat de el – nu mi s-a părut, chiar îmi tremurau grenunchii – şi am înşfăcat scrisoarea aia nenorocită, scrisă cu cerneală albastră şi litere mici. Când eşti marinar, vrei sau nu vrei, începi să o rupi în multe limbi ale pământului, pe unde ajungi înveţi câte ceva şi te descurci. La nivel lingvistic, tot îmi place să mă dau mare.
Scrisoarea începea cu dragă Costa şi mi-am spus imediat de ce dracului îi mai zice asta dragă din moment ce îl anunţă că-i dă papucii?! Au şi femeile politeţea lor exagerată, mai ales atunci când sunt decise să te trimită la plimbare şi să înceapă o nouă viaţă. Adică îndură ele una şi alta, că nici Costa nu e vreo uşă de biserică sau vreo catapeteasmă cu sfinţi care te privesc înţelegător, aşteaptă cu răbdare de Penelopă modernă, au grijă de copii sau de propria siluetă, dar şi când li se pune pata trebuie să te aştepţi la surprize colosale. Uraganul de gradul cinci e mic copil.
Scria grecoaica că a rămas însărcinată cu un inginer – constructor de poduri – şi atunci iar am invitat gândurile la dans. Tot în zadar e, din moment ce nu poate ăla să facă un pod peste Atlantic. Dar am ţinut ideea pentru mine, am rumegat-o în tăcere, n-avea niciun rost să filozofez în timp ce grecul meu muşca din pumni. Pe urmă am intrat un pic în adâncime şi am ajuns la concluzia că şi un copil e tot un pod. Între oameni. Aşa că am înghiţit în sec.
În timp ce citeam, Costa stătea cu moaca-n pumnii lui mari, disproporţionaţi, am avut în faţa imaginea deplorabilă a unui plod care a venit de la şcoală cu nota trei încasată la dirgenţie. Că viaţa e grea, că aşteptarea este lungă, că mi-ai promis că te aduni de pe drumuri (de pe ape, cucoană!), toate vechi şi, paradoxal, toate noi. Cam cum spunea poetul nostru, dacă tot eram la Casablanca şi mă luase poezia la plimbare încă de la început.
Două pagini scrise mărunt, fără foarte multe explicaţii, numai reproşuri. Şi, la final, ca un strigăt aiuritor – Şi nici să dansezi nu ştii!
Cu asta m-a făcut praf. Pur şi simplu. Puteai să mă aduni cu făraşul şi să mă introduci într-o clepsidră pentru a măsura timpul infect care ne haleşte zilele şi nopţile.
Am încercat să îmi imaginez ce gândise Costa după ce citise şi reproşul acesta, însă vă spun cu toată sinceritatea că nu am reuşit. Am imaginaţie, orice s-ar spune, eu văd zei şi zeiţe acolo unde se îmbucă orizontul cu cerul, uneori aud glasuri de sirene care mă cheamă lângă ele sau îmi cântă oceanul numai serenade de amor, însă de data aceasta m-am simţit golit de gânduri.
În timp ce aruncam pe mine o cămaşă înflorată, l-am întrebat aproape suav dacă nu vrea să mergem amândoi prin Casablanca, noi doi şi nişte gânduri vraişte. A zis că da, tocmai asta era ideea, n-ar fi vrut să rămână singur ca să nu se spânzure de catarg. Mărturisesc că l-am crezut în stare, femeia te poate aduce foarte aproape de cele mai stupide gesturi, unul dintre ele fiind chiar sinuciderea.
I-am spus că mai găsesc rapid vreo trei-patru amatori şi a zâmbit. Strâmb. Stătea în zâmbetul ăla al lui toată drama masculină a lumii, chiar dacă şi masculinitatea asta plină de adrenalină induce reacţii prosteşti şi gesturi regretabile. Pe care femeile le înregistrează şi – dovadă scrisoarea grecoaicei, dragă Costa, adio şi n-am cuvinte – nu le acceptă la nesfârşit.
Când am coborât pe ţărm, Humphrey Bogart mi-a aruncat o privire printre nori, dar – pentru prima oară în viaţa mea – nu m-a interesat. Mi-am spus că bazarul din Casablanca poate să aştepte mult şi bine, că moscheea lui Hassan va fi tot la locul ei atunci când mă voi întoarce pe acolo şi, în general, nici portul acesta imens nu va pleca nicăieri. Cât despre femeile cu pielea catifelată pe care o atingi şi începi să tremuri, ce să mai spun? Iar am înghiţit în sec, dar marinarii au spiritul de solidaritate extrem de dezvoltat.
N-am proptit – eu, Costa şi încă patru marinari însetaţi – în prima cârciumă care ne-a ieşit în cale, am mâncat tajine de pui cu legume, harissa, am ciugulit şi pâine de-aia de-a lor, caraşi prăjiţi în unt, clătite marocane şi habar nu am ce-a mai urmat. Curgeau carafele cu vin ca la nuntă, numai că atmosfera era de-nmormântare. Le spusesem şi ălora care erau cu noi cum stă treaba cu grecoaica şi le era frică să treacă la glume şi zbenguială.
Spre seară, pe jumătate beat, Costa Grecul a rupt scrisoarea în bucăţi şi a înghiţit-o fără să clipească. A dus o carafă cu vin la gură şi a băut-o pe toată. Apoi s-a şters la gură, a comandat orchestrei să cânte Zorba Grecul şi a început să danseze.
N-a mai râs nimeni.
Trei nopţi l-am păzit pe Costa, am stat la căpătâiul lui ca o mamă iubitoare, ascultându-i mormăielile şi urmărindu-i zbaterile, iar în dimineaţa plecării, atunci când vaporul s-a desprins de chei ca de o iubită renegată, mi-am adus aminte de Dumnezeu şi am spus o rugăciune…
