Ca să ne regăsim pe noi și drumul către noi

În așteptări…

În așteptări, oamenii nu mai înțeleg noțiunea sufletului pereche și ucid în ei toată frumusețea, căutând explicații logice sau aruncându-se în tot felul de situații care, în timp, îi transformă în oameni… complăcuți. Destul de complăcuți încât să nu mai lupte pentru ceea ce visează, pentru ceea ce își doresc sau iubesc.

Toți oamenii ar trebui să învețe să creadă în visele lor destul de mult încât acestea să se contureze până la împlinire. Ar trebui să învețe să stea de vorbă cu ei la o ceașcă de adevăr. Ori de câte ori au posibilitatea. Să nu filtreze nimic, doar să simtă. Totul. Așa cum este. Așa cum vine. Pentru a face asta însă e nevoie să fii dur cu tine, să nu te menajezi.

Trebuie să învățăm sau să reînvățăm curajul! Ca să ne regăsim pe noi și drumul către noi. Bineînțeles că vom încerca tot felul. Să ne amăgim, să ne mințim că ne merge bine, că suntem în relația benefică, că suntem fericiți, că suntem iubiți și că șeful actual este mai bun decât celălalt. Unii, vom fugi. Vom fugi de tot.

Știu. Am fugit de atâtea ori de toate, până când m-au ajuns din urmă și m-am așezat la discuție cu mine. Serios și serioasă. Nu a mers bine de prima dată. M-am dus cu zăhărelul. M-am complicat și am exagerat. M-am nefericit atât de mult până când am devenit o rană deschisă pe care orice o infecta, o durea, o îndepărta de orice sentiment omenesc și lumesc. Atunci am știut că e momentul oportun, cel mai oportun de a mă așeza din nou la o discuție cu mine. Și a mers. Trebuia, altfel muream de slalom cronic prin viața și sufletul meu.

Așa sunt eu. Am nevoie să dau tare de tot cu sufletul de pragul vieții ca să simt totuși că merit ceva bun. De regulă, simt asta doar pentru alții. Mi-am făcut o cafea, mi-am așezat câteva valuri peste glezne, m-am întins pe nisip și am meditat. Evident briza, soarele și păsările au avut un efect benefic asupra mea. M-au ajutat. M-au făcut să realizez că îmi place și mie să fiu alintată, tratată ca o ființă umană, iubită, mângâiată, ascultată. Am închis multe capitole în clipa aceea. Definitiv.

Știți voi… infecția se scoate brusc, altfel îți intră în sânge și mori. Așa că, am făcut disecția direct în minte și suflet și am operat pe cord deschis. A mers. A durut ca naiba, dar trăiesc. Și trăiesc liniștit și frumos. Dovadă că uneori disecțiile sunt bune. Rupem din noi pentru noi și pentru cei pe care îi iubim. Când iubești, trebuie să fii sănătos și întreg sufletește. Pe jumătate, nu dăruiești nimic.

Mă recuperez. Încă sângerez. Într-o zi însă, voi fi completă. Știu asta. Pentru că știu că iubirea adevărată există. Nu e magie. Ea doar există și merită așteptată!

(pictură de Alisa)