Mai ştiţi voi, oare, visele copilăriei? Unul dintre visele copilăriei mele se conturează în imaginea unui fluture cu aripi minunat colorate. Coloritul aripilor lor mă atrăgea într-un mod irezistibil. Vânam fluturi sau, mai degrabă, "vânam"
Ana e pace ea nu atinge pământul de teamă să nu-i tulbure liniștea plutește ca o pânză de borangic prin toate încăperile sufletului Ana se revarsă ca un izvor peste uscăciunea din mine mă adapă
E noapte. E târziu, și somnul tot nu vine. Așa trăiesc. Ascunsă-n umbra nopţii. Îmi construiesc imperii Din tăcerea adâncă a eternității. Și noaptea, Tot mai mult se-așterne Apare luna în tăcere. De mult aștept,
magia o veți preamări când ploaia o va face să dispară, dar când spectacolul se va opri vor fi iar fulgere afară
Cer de toamnă gri Vântu-ţi bate peste glii. Vara îşi declină, Stropii de lumină. Zilele rămase, Sunt tot călduroase. . În curând vei poposi, Bogăţii vei dărui. Pe la case româneşti, Cu copii frumoși, isteţi.
câteodată în înserări aștepți... privirea caută în zare gândul se-mprăștie ca pulberea-n vânt ești doar o insulă plutitoare foșnind lin în deriva sinelui tău ai observat? din când în când e iarăși marți și luni
Toate gândurile nerostite ferecate ca într-un schit mă apasă de azi-dimineață în tâmple. Sunt grele ca pietrele! Am încercat să le arhivez, dar se deşiră la sfat într-o mie de fețe. O mie de virgule
Când e prea soare să deschizi geamul și mult prea cald ca să desfaci sticle, Când e praf oricât l-ai șterge și orașul zace leșinat în duminică și caniculă, când ce-i al tău nu e
Strâng la piept toate durerile Și le iubesc ca pe copiii mei; Le-adun, duios, tăcerile, Și le ascund în tușul din condei. Cobor pe geana serii amorțite Din piept țâșnindu-mi iar un dor: Dorul de
Aseară am dansat cu tine; am dansat cu soarele într-o noapte fără lună Erai un substitut al dorului, te țineam pe-un suflet robit de patimile întunericului... Te-am chemat prelung, am țipat șoptind, dorindu-mi să te-ating,
îți curg sărutul până-n inimă lângă durere și-ți descompun țesutul de urât doar să-ți deschizi singura picătură de avere căci am dormit prea mult aproape de pământ să-ți lași frumosul pe-ale mele sărutări când picătura
Te simt, și te chem, Dragul meu lângă mine. Cu inima plină de dor. Cu freamătul nopţii fior, Şoptindu-ţi dulce, alintat Te sărut pătimaș, neîncetat. Te alint, te iubesc, Te mângâi uşor. Cuvinte dragi să
"Să-ți păstrezi voia bună în toiul unei activități sumbre și peste măsură de plină de răspundere nu-i o ispravă măruntă: și totuși, ce-ar fi încă mai necesar ca voia bună?" (Friedrich Nietzsche, Amurgul Idolilor, Humanitas,
Parfumul suav al nopților de vară Dispare încet, seară de seară, Iar prin cohortele de negri nori, Trec triste și grăbite stoluri de cocori. Prin ploaia noastră de secunde Se scurge viața către niciunde, Căutând
Am vrut să-ntreb pământul De ce se lasă răscolit De pasul greu, sau prea grăbit, Știind deznodământul? Dar a tăcut, și-n lunga sa tăcere Am înțeles răbdarea ca putere Și clipele în ani s-au preschimbat
