Puteți susține WebCultura, cu ce sumă doriți, prin intermediul butonului PayPal de mai jos. Mulțumim!
O poezie de Duiliu Zamfirescu.
Pe luciul fără hotare
Al apelor ce-au adormit,
Din fund de haosuri răsare
Melancolia zâmbitoare
A stelelor ce-au răsărit.
Întârziat pe malul mării
Eu în adâncuri rătăcesc
Şi prins de farmecul uitării
Las jos tot lutul pământesc
Şi-n lumea naltului plutesc.
Şi când mă uit în urma mea
La discul rotunjit din tină,
Îl văd schimbat deodată-n stea,
C-o licărire de lumină
Îndepărtată, rece, lină.
Iar pe luceferii de noapte
Parcă mai lesne-i văd apoi
Că sunt pământuri vechi, răscoapte,
Că-s plânsete acele şoapte
Ce curg din spaţiuri spre noi.
O, lege! cât îmi pari de mare!…
Ce farmec pui în toate cele!…
De te-ai numi, în timp, uitare,
Sau, în distanţă, depărtare,
Tu schimbi pământurile-n stele.
Care-i privirea omenească
Pătrunzătoare de mister,
Ce-ar îndrăzni să bănuiască
Că lumea noastră pământească
Trăieşte însăşi ea în cer?Duiliu Zamfirescu
(30 octombrie 1858 – 3 iunie 1922)
August
