Apologia eternului feminin

Nu există in univers o făptură mai delicată, mai paradoxală, mai sublimă decât femeia.

Pe teritoriul delicat al sufletului feminin își poarta disputa cele mai nobile stări sufletești: devotament până la renuntarea de sine, capacitatea rară de a se dărui, puterea de a astepta până dincolo de logica plauzibilă a răbdării, slăbiciunea de a inventaria cu migală, cu rară si nedisimulată pasiune, toate evenimentele, mici sau mari care dau farmec trecerii timpului. Frumoasă si delicată, pătimașă si neocolită de visceralitate, iubind sublim, se proiectează pe sine, cu fiecare surâs, în locuri profund estetizate, de unde, privind, toate penumbrele lumii pari simple întâmplări anodine.

Cu mâinile delicate, cu degete lungi și subțiri, cu încheieturi fragile, cu umeri sensibili, cu zâmbet ștrengăresc și dezinvolt, le vrem, le abandonăm, le căutam, ne pierdem și ne regăsim în ființa lor, înțelegând într-un târziu ca fără ele, echilibrul întregii lumi ar fi cu neputință de imaginat!

Nu cred că rostul femeii este de ne face fericiți, ci de a ne echilibra, de a estetiza toate marginile ascuțite ale lumii, domolindu-ne penumbrele, făcându-le, poate, mai suportabile, dar cel mai minunat rost al lor este acela de a multiplica esențele vieții, născând copiii și, de atâtea ori, renăscându-ne pe noi.

Arătați-mi, vă rog, un bărbat serios, matur, inteligent și rafinat care și-ar putea imaginea rânduiala lumii fără prezența eternului feminin? Noi bărbații, gravităm în permanență în jurul lor, centrul dinamic al vieții, așa cum planetele se mișcă pe orbite eliptice în jurul soarelui. În permanență!