Inteligenţa – ca dat al condiţiei umane – respinge lenea
Cândva, am auzit: “Munceşte, chiar dacă nu ţi se plăteşte, tot ai un câştig: nu te înveţi leneş.” Nu-mi place să cred că lenea există, ea trebuie să fie numai o închipuire negativă sau manifestarea vreunei suferințe ascunse. Când se retrage de la o activitate, omul (inteligent, precum se cuvine să fie) se refugiază în alta, mai potrivită structurii şi posibilităţilor lui – aşa aş vrea să cred.
Inteligenţa – ca dat al condiţiei umane – respinge lenea, iar aceasta din urmă ar trebui pusă în relaţie cu prostia, care ştirbeşte imaginea făpturii umane. În exerciţiul gândirii, ea reprezintă una dintre cele mai dificile îndeletniciri. Cu toate acestea, de când e lumea, mentalitatea simplistă şi comună acordă o importanţă excesivă muncii fizice, supraevaluând-o, în defavoarea intelectului, pentru că efortul fizic este spectaculos.
Din această perspectivă, demnă de interes este lecţia oferită în Cartea Cărţilor, ilustrată cu două personaje feminine în proiecţie parabolică: surori. Trecând printr-un sat din Betania, Iisus intră, ca oaspete, în casa Martei. Sora acesteia, Maria, i se aşază la picioare şi îl ascultă cu nesaţ. Marta, cea harnică, trudeşte pentru a face față împrejurării, silindu-se cu multă slujire. Dar, neajutată fiind, ea nu-şi dojenește sora, ci se plânge copilăreşte chiar Domnului, de altfel, răspunzător într-o înţelegere mai înaltă: “Doamne, oare nu socoteşti că sora mea m-a lăsat singură să slujesc? Spune-i deci să-mi ajute.”
Învăţătorul o corijează, surprinzător poate pentru mentalitatea comună: “Marto, Marto, te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti; ci un lucru trebuie; iar Maria partea cea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea” (Luca 10, 38-42).
Maria alesese învăţătura, efortul formativ al minţii.
De aceea, e bine ca tinerii de astăzi să ştie că lecturile, alese cu grijă, ascut și sudează spiritul. E la fel ca “mersul la sală”: ajungi să faci muşchi de oţel şi să parezi loviturile fără crâcnire. În fond, cultura este cea mai subtilă şi solidă formă de supravieţuire. O carte este o monedă de schimb. Aşa îi poţi evalua pe cei din jurul tău, indiferent de venituri şi de funcţii: au acumulat sau nu informaţii şi dacă da, de ce valoare. Civilizaţia unei societăţi se apreciază după importanţa (şi implicit răsplata!) acordată inteligenţei, spiritului, preocupărilor de natură intelectuală.
Ambiţia, bine controlată, ne poate duce în vârf, însă trebuie să fim tot timpul conştienţi de graniţa fină dintre ea şi orgoliul stupid. Un succes clădit pe motive egoiste nu are să dureze. Vei ajunge acolo unde îţi doreşti, dacă ţi-ai stabilit termene realiste. Restul e doar “istorie personală”. Cultura poate să ajute, dacă ambiţia şi orgoliul sunt îndeajuns strunite, altfel viaţa poate lesne deveni un “bâlci al deşertăciunilor”chiar şi pentru cei care scriu despre ea.
Împlinirea noastră – ca desăvârşire umană – se bazează pe acea civilizaţie care preţuieşte mai mult “comorile adunate în cer” decât banala brăţară de aur, deoarece cunoaşterea este cea mai mare cucerire.
