Zece gânduri despre dragoste, despărțire și viață.
Sufletul omului e ca orice buruiană – dacă nu-i dai apă la timp se veștejește, se chircește și moare, adică-i piere dragostea de viață.
Ca să-ți fie drag să trăiești trebuie să iubești oamenii. Să-i iubești. Măcar câțiva într-o viață.
Majoritatea soților și-a soțiilor, când află de existența unei legături extraconjugale a partenerului, suferă din orgoliu, nu din dragoste rănită.
Dragostea trece, și apoi? Apoi îți rămâne amintirea a ceva dogoritor, ca și când ai fi pus mâna pe un fier înroșit care ți-a lăsat un semn adânc.
Un om trebuie luat și cu ale bune și cu ale rele. Ori îl iei așa cum e, ori te desparți.
În fața unei pasiuni sau a unei mari tentații, nimic nu se calcă mai ușor decât principiile.
Când un om îți spune deschis, civilizat, că nu te mai iubește, ar trebui să-i respecți sinceritatea și să nu ștergi cu buretele ceea ce-a fost frumos între tine și el.
Momentul când îți dai seama că n-ai avut pe cine să iubești într-o viață înseamnă începutul agoniei sufletului, agonie ce se reflectă mai întâi într-un cenușiu amorf al ochilor – ei îmbătrânesc primii – într-un rictus al gurii, pe care trebuie mult exercițiu în oglindă pentru a învăța să-l ascunzi. Această agonie sufletească se reflectă într-o îmbătrânire fizică bruscă. Descoperirea asta, a vidului unei vieți, te schimbă de azi pe mâine, ca trecerea prin groaza unei catastrofe.
Orice rană se vindecă în cele din urmă dacă n-o zgândări, ci-i dai pace să se usuce încet, până-i cade crusta, lăsând în urmă un loc de altă netezime decât restul pielii.
Trecutul nu se uită. Te face să-l reevaluezi și să te pui şi pe tine în balanță.
Ileana Vulpescu,
Viață, viață, legată cu ață
