Un poem de Nichita Stănescu.
Trecea un înger,
pe un scaun negru așezat.
Trecea prin aer, liniștit
și mândru.Eu îl priveam de la fereastră, cum
prin ziduri trece ca prin fum.Primește-mi un cuvânt, strigai,
tu, îngere, împins din rai
de-un vânt stârnit, de-o apăsare
a vreunui gând cu mult mai mare.Dar îngerul tăcea, trecea
pe-un scaun negru stând, citind
o carte veche, strălucind
în legătura-i de argint, și grea.Trecu prin blocul nou din piață.
Trecu prin chioșcul alămiu
al stațiunii de benzină,
abstras, divin.Primește-mi, îngere, strigai,
paharul care-l beau, cu vin.
Pâinea primește-mi-o și sarea…
Mi-apasă-n coastă înserarea.Dar îngerul tăcea, trecea
prin soba din odaia mea.
Pe un scaun negru sta, citind
o carte grea cu solzi de-argint.Când fu în dreptul meu, strigai –
o, îngere venit din rai,
mă lasă să m-atârn și eu
de scaunul tău, de brațul tău.Abia putui de un picior
de scaun, să m-agăț din zbor.Astfel prin aer și prin ziduri
cu îngerul zburam și eu,
la fel cum flutură în vânt
mătasa unui steag înfrânt!Și mă răneam de-acoperișe,
de ramurile verzi, piezișe,și mă izbeam de stâlpii lungi,
de cabluri și de sârme și de dungi…Mă desprinsei de sus căzând
în piața înserată, liniștită.
O, el se-ndepărta zburând,
prin aer și prin ziduri străbătând
cu cartea-n mâini, citind cu patimă
necontenită.O, el se-ndepărta și eu
tot mai vroiam să-l văd, prin seară.
… Dar el s-a dus alunecând,
împins în rai ca de un vânt,
sau, poate, de-apăsarea unui gând
cu mult mai mare.Nichita Stănescu,
Îngerul cu o carte în mână
