Monologuri Psi despre cuplul modern
Când am descoperit cartea lui Alin Leș, Monologuri Psi despre cuplul modern, apărută recent la editura Paideia, la sfârşitul lui 2013, n-am crezut că pot spune acum așa ceva :
«Aceasta nu este numai o carte de psihologie!» . Este mult mai mult, e un psiho-jurnal, un respiro , după cum mi-a mărturistit autorul ei, un timp de reflecţie acordat sieşi de la tot ce înseamnă social, muncă de psiholog criminolog, cercetător în domeniu şi cumva şi o evadare din lumea cărţilor de expertiză şi a scrierii lor.
Când l-am întrebat de ce şi-a finalizat respiro-ul eulistic într-o carte, scriitorul a deschis cartea şi mi-a citit dedicaţia. E o dedicaţie pentru noi toţi, care trec sau am trecut prin relaţii de cuplu ca prin gări mici şi insignifiante dar în care tot opreşte trenul pentru că aşa-i “traseul” vieţii, al nostru, al tuturor.
“Acelor cupluri pentru care lupta între sexe reprezintă raţiunea lor de a fi. Acelor cupluri interesate de spaţiul lor psi. Acelor cupluri care au ajuns să iubească distanţa dintre ei. Acelor cupluri cărora le lipseşte setea de excelenţă în doi.”
Întradevăr, coperta şi titlul te duc în sfera cărţilor de specialitate , mi-aţi putea spune dar am să vă contrazic un pic; e drept o găsiţi pe raftul de psihologie al librăriilor şi la secţiunea psiho pe site-urile de distribuţie de cărţi dar cartea aceasta e o minunată bijuterie ascunsă. Cine va trece dincolo de copertă, va sta şi va rămâne în librărie până la închidere, neputând-o lăsa din mână. Pentru că, să fim sinceri, mare parte dintre noi l-am citit pe Bruckner cu Paradoxurile iubirii, pe Jose Ortega Y Gasset cu-ale sale Studii de iubire, pe Liiceanu în Despre seducţie, sau pe mulţi prieteni pe blogurile lor; cu toţii am vrut să fim seduşi literar de iubire prin aceste scrieri în speranţa aflării unei idei, unor răspunsuri, unei rafisante mângăieri pe inimă… Mai toţi însă s-au pierdut în ştiinţificarea iubirii şi a sufletului, în obiectivizarea tuturor trăirilor lor, ascunzându-se în spatele bibliografiei şi a citatelor altora. Au scris «departe» de noi publicul şi nu, nu le contesta ici valoarea, ci doar relaţia cititor-scriitor.
Însă aici, scriitorul Alin Leş porneşte invers drumul paradigmatic al iubirii ; de la sinele său, trăit, lovit, îndurerat, iubitor şi iubit, trădat, învârtoşat în simţiri, el ajunge un sine catharsis, un suflet eliberat şi purificat prin dezvăluiri din adevărul propriu trăit. Prin aceste scrisori-monolog adresate cu un generic vocativ Iubito, el reface traseul unei iubiri proprii şi bate clopotul lui gauss spre trezire interioară, o trezire la conştientizare de sine fără egoism sau narcisism posesiv de iubire. Pornind de la «Cunoaşte-te pe tine însuţi!» socratic, scriitorul ajunge să refacă la nivel de carte drumul unui Dante contemporan. Numai că aici, în citadinul nostru social si vitezoman, Dante-le nostru nu mai parcurge o hipersferă pentru a se purifica de toată suferinţa şi frumosul iubirii. El ţi se adresează ca-ntr-un dialog epistolar ce reverberează în sine totul, asemeni unei lovituri de bumerang; toate trăirile şi conştientizările, totul este dus la o interiorizare psihanalitică excelentă ce, odată terminată, dezvăluie câte un licăr de adevăr purificator.
Astfel în fiecare monolog, la final, esti readus cu picioarele pământ şi pe o treaptă mai sus în cunoaşterea ideii de cuplu şi iubire în contemporanul nostru neaoş. Aş putea spune chiar, parafrazând drumul poetului în Divina Comedie spre o Beatrice, mereu alături, dar întotdeauna în neantul idealului, că pentru scriitorul nostru , Beatrice trebuie să facă mereu un bungee-jumping metafizic şi nu o hipersferă initiatică ca-n Renaştere. Vedem un El răsucit, întortocheat în amintiri şi emoţii, un captiv al tuturor tabu-urilor marca Amor, un Eu care în prima parte a cărţii se învârtoşează să rămână un răzvrătit al dorului, în care lacrimile nu-s încă terminate. Un suflet în care simţi prezenţa lui Allain de Botton, Nietzsche, Cioran, Eliade…
“M-ai privit prelung şi mi-ai întins singura eşarfă la care ţineai cu inima… Fluturată în vânt, era ca un steag de pace , alb, curat, în lacrimi. Mi-am aplecat capul sub ea, şi pe loc, mi-a venit să zic o rugăciune. Avem predispoziţie de zei.”
În partea a doua a cărţii însă, observăm la nivel de cititor cum Eul devine liniştit, mai împăcat şi mai palerian. Si atunci se decantează totul, şi durere şi emoţie şi iubire. Şi toate iau forma unei pietre de destin pe care scriitorul Alin Leş o lasă deoparte, pe marginea drumului aruncând o ultimă privire spre oraşul trecutelor amintiri şi întorcându-se cu sine la sine, pornind spre un alt târâm necunoscut, o altă şansă de poveste, spre noi trăiri, sentimente, alte melancolii şi o nouă înţelepţire, pentru că epilogul lui Cioran e mereu acelaşi:
“Cine nu suferă din cauza cunoaşterii, acela n-a cunoscut nimic.”
Chiar dacă v-am spus finalul poveştii, oarecum, ţin totuşi să vă atrag atenţia şi spre un alt traseul al cărţii, şi anume acela de mic breviar psihologic pentru iubire, de ce merită totuşi să mai credeţi în iubire şi cum să nu vă mai lăsaţi duşi de viteza ei, atunci când aceasta devine nocivă.
Monologurile Psi ale lui Alin Leş merită citite şi răscitite şi de psihologi şi cercetători în domeniul lui Psyché pentru că abordează printr-un sincer şi curajos studiu de caz propriu, mai toate paradigmele iubirii în cuplu din toate perspectivele filosofice, teologice, psihanalitice şi metafizice. De la fragilitatea amintirilor inocente de-nceput, trăirile ambivalente ale celor doi eu-tu, jongleuri mai mult sau mai puţin profesionişti, cu libertatea şi valorile proprii, sentimentele-oglindă care răbufnesc negativ dintr-un pahar prea plin şi până la împăcarea cu sine şi oarecum starea de gratitudine în faţa amintirii celuilalt «tu» dintr-un trecut «noi», toate converg spre un om frumos, împăcat, re-entuziasmat, vorace prin curiozitate şi căutare de noi alei ale sinelui în acelaşi destin.
Personal, pot admite că aceste monologuri epistolare m-au retrezit cu entuziasm la o reactivare interioară şi literară. M-am bucurat la sfârşit de an când, luând cartea din mâna unei prietene, ea n-a mai putut-o dezlipi de lectura mea până ce n-am sfârşit-o. Mă încântă şi acum, redescoperind-o şi regăsindu-i stilul sincer, limpede, complet şi universal, în toate paradigmele iubirii în doi la nivel contemporan. E o carte ce depăşeste cu mult versatilitatea joviala a lui Pascal Bruckner în statistica paradoxurilor sale, într-un fel poate pentru că aici, acum, noi avem nevoie de cineva sau ceva care să ne readucă frumuseţea spiritului, a întelegerii şi comunicării reale în realul cotidian. Durerile pe cord deschis mai mereu întinează frumuseţea melancoliei, iar eu cred că, după o reflectare în oglinda experimentată a cărţii, putem lăsa fiecare pietrele grele din destinul propriu adunate de prin trecut, le putem aşeza pe o margine de lac, le putem scufunda pentru a nu mai şti vreodată ce-i narcisismul sinelui în doi şi putem să ne ridicăm, să ne continuăm drumul prin viitor.
Închei recomandându-vă cu mare drag să vă opriţi privirea, data viitoare când sunteţi într-o librărie, la raftul de psihologie, şi să trageţi coperta acestor Monologuri Psi despre cuplul modern de Alin Leş. De ce ? Pentru că, vorba lui Nietzsche… “Viaţa înseamnă a transforma constant în lumină şi flacără tot ceea ce suntem şi ce întâlnim.”
de Christine-Marie Turcu
