Despre nevoia noastră de necuprindere.
Te iubesc, i-a spus, te iubesc infinit, i-a spus, iar ea l-a crezut.
L-a crezut că o iubea infinit în acea clipă. Pentru că și ea îl iubea, în chiar acea clipă. Infinit.
Te iubesc, i-a spus, până dincolo de infinit te iubesc, i-a spus – pentru că el, infinitul părea prea neîncăpător pentru clipa ce i se dăruia.
Te-am iubit infinit, i-a spus, în chiar acea clipă te iubeam infinit, i-a spus. Iar ea știa că el îi spunea adevărul. Simțea că îi spune adevărul în timp ce clipele lor se îndepărtau mai mult și mai mult.
Și eu te-am iubit, i-a spus. Și, de la celălalt capăt al infinitului, i-a făcut cu mâna. Dar infinitul lui era deja prea departe de infinitul ei.
Ne-am iubit, și-a spus el.
Ne-am iubit, și-a spus ea.
În șiragul de amintiri clipa aceea strălucea. Infinită.
