Standardele care definesc frumuseţea variază extrem de mult, în funcţie de perioada istorică, de civilizaţie sau de anumite obiceiuri zonale.
În prezent, aceste standarde presupun o serie de exigenţe care se referă la circumferinţele şi la dimensiunile corpului, la o anumită armonie a elementelor fizionomice. Cum s-ar zice, frumuseţea are mai multe interfeţe.
Mona Lisa păstrează ceva misterios în surâs, dar este departe de a fi la adăpostul privirilor. Astăzi, Mona Lisa a devenit un suport mediatic utilizat cu scop ludic sau comercial într-un grad pe care Leonardo nu şi l-ar fi putut imagina. Cum spunea filosoful Adorno, în 1970, “operele cele mai cunoscute ale maeştrilor celor mai reprezentativi sunt fetişurile societăţii de consum”. Gioconda a devenit un obiect oarecare altul în Panteonul mitologiei moderne, între Marilyn Monroe, Micky Mouse, Einstein, Chaplin, Dali şi Tin-Tin. A ajuns supercopertă sau poster, subiect de caricatură ori satiră, pretext de intrigă poliţistă şi titlu de film, simbolizând “femeia eternă”, Italia ori Oraşul Luminilor.
Totuşi, pentru multă lume mai există personalităţi care încă mai fascinează. Pentru unele femei, frumuseţea nu poate exista fără să se sprijine pe graţie, văzută ca o disciplină a emoţiilor şi a minţii. Aşa se face că unele femei nu ies din istorie, fiind considerate frumuseţi atemporale. Audrey Hepburn a avut un trup minunat, o simetrie perfectă a trăsăturilor feţei, un gât lung, amintind de statui şi arhitectură. La fel, partenerul ei din filme, Cary Grant, era considerat “o frumuseţe în afara timpurilor” sau “pentru toate timpurile”. Cheia charismei este “frumuseţea care te ia de mână”.
Observăm că oamenii frumoşi, care trăiesc frumos şi gândesc pozitiv, fac ca la aceste trăsături să li se atribuie şi un alt atú – magnetismul. Ei sunt magnetici, iar magnetismul asociat cu fizicul – nu neapărat splendid – dau farmec şi excepţionalism unei persoane.
Cu alte cuvinte, frumuseţea desăvârşită nu mişcă şi nu mobilizează, nu învăluie pe cel care o contemplă, nu-l ia de mână şi nu-l duce nicăieri, nu-i schimbă nihilismele.
Frumuseţea desăvârşită este o constatare în care distanţa dintre cel care priveşte şi cel care se lasă privit rămâne şi se instituie în barieră. Charisma este “frumuseţea care te ia de mână”, dar pentru asta trebuie să existe “o mână”. Unora le place să spună că “frumuseţea vine din interior”. Alţii spun că accentul pus pe interior este consolarea urâţilor şi răspunde discret frustrărilor lor, confruntaţi cu obsesia frumuseţii.
Deşi simţim că doar frumuseţea fizică nu ajunge pentru a admira pe cineva, mai adevărat poate să fie că mulţi oameni, care nu excelează ca frumuseţe, sunt foarte iubiţi, admiraţi şi căutaţi de semenii lor. Frumoşii charismatici se simt de la o poştă. Ei polarizează atenţia tuturor şi produc consens, fără argumente contra. Sunt acele persoane care au pus un acord între înfăţişarea lor şi “supraputerea” minţii şi a faptei lor.
