În bibelouri și cristaluri ne-a transformat pandemia care a lovit lumea.
Toți am devenit fragili și delicați, chiar dacă în mod normal poate nu aveam nimic de-a face cu fragilitatea, delicatețea și nici cu sensibiliatea. O stare de urgență declanșată abrupt după o incertitudine politică majoră, ne-a făcut pe toți mai conștienți că nimic nu durează veșnic, iar adevărul care ne-a lovit tare peste față, a durut.
Egalitatea a părut reală pentru toți, sănătatea s-a relevat clar ca ceva de necumpărat indiferent de plinătatea contului bancar, anticorpii par a se crea în timp și doar după o luptă grea a plămânilor cu un virus deocheat.
Când toate planurile de viitor devin nisip ce se scurge printre mâini, deși ai biletul de avion în fața ta, realizezi că scenariile SF ale filmelor văzute pe canapea, sunt incredibil de verosimile. Nesperat. De neimaginat. Ne dăm rapid seama că efemeritatea vieții este prinsă undeva în lipsa imortalității colective, ca plan secret de salvare.
Debilitatea asta ne va face mai puternici? Vom învăța? Mereu i-am apreciat pe cei ce-mi spuneau din suflet “ai multă tărie pe gingășie”, suntem oare mulți așa?
